— La fel strălucea soarele şi când am venit eu la Willard, a spus Madeline, înălţându-şi barba spre cer. Clădirile şi lacul arătau aşa de frumos în ziua aceea. Am crezut atunci că, în sfârşit, cineva va avea grijă de mine.
— Nu există nimeni care să aibă grijă de noi în locul acesta, a spus Esther. Când voi ieşi de-aici, am de gând să-mi găsesc un moş bogat şi să nu-mi mai bat capul că nu are nimeni grijă de mine.
— Probabil că asta ar fi trebuit să fac şi eu, a spus Madeline, zâmbind. Ar fi trebuit să găsesc un moş bogat care să-i plătească
chirie amărâtei ăleia de proprietărese bătrâne.
— Ar fi pus poliţia pe urmele tale oricum, a spus Esther. Ar fi spus probabil că erai prostituată sau ceva de genul ăsta.
— Am înţeles că erai bolnavă la pat când a venit poliţia? a întrebat Clara. De-asta nu puteai lucra şi nu-ţi puteai plăti chiria?
— Nu eram bolnavă, a spus Madeline. Tocmai mă întorsesem de la nemernicul meu de soţ căruia îi cerusem nişte bani de mâncare. El m-a bătut măr. Două săptămâni nu m-am putut ridica din pat decât pentru a merge la toaletă. După ce m-a luat poliţia, doctorul a spus că
nu stau bine din punct de vedere fizic şi c-ar trebui să merg la spital.
Dar blestemata de proprietăreasă a spus că foloseam un limbaj vulgar şi că vorbeam singură, aşa că poliţiştii m-au trimis la spitalul de nebuni.
Clara a clătinat din cap. S-a uitat la celelalte femei aflate în faţa ei, înaintând şovăitor cu capetele plecate şi umerii curbaţi, femei care, la fel ca Esther şi Madeline, crezuseră că pot avea vieţi normale, fericite.
Bineînţeles, unele erau cu adevărat bolnave, cu probleme mentale care le-mpiedicau că fie normale şi eficiente. Dar câte erau victime ale circumstanţelor, femei lăsate fără un ban de soţi care le-au abandonat sau au murit, femei care şi-au pierdut copiii şi trebuiau să
se descurce trăind cu această suferinţă insuportabilă, femei alungate de părinţi care le dezaprobau deciziile? Câte se aflau la Willard din cauza unei unice izbucniri de furie sau pentru că îmbătrâniseră şi fuseseră abandonate de copiii lor sau îşi pierduseră părinţii la vârstă
— 153 —
fragedă şi crescuseră prin orfelinate? Câte erau sănătoase mental când ajunseseră aici, dar, după câteva luni de abuzuri sau tratament cu băi de gheaţă şi sedative, nu vor mai fi niciodată raţionale?
Cu puţin timp în urmă, Madeline îi spusese Clarei povestea lui Ruby, o imigrantă italiană care venise în America împreună cu soţul ei, în urmă cu doisprezece ani. La doi ani după ce sosiseră, soţul lui Ruby a murit într-un accident de muncă. Înfometată şi fără casă, Ruby s-a apucat de prostituţie pe străzile New Yorkului, neştiind mai mult de câteva cuvinte în limba engleză. În cele din urmă, a fost arestată şi trimisă la Willard. Asta se-ntâmpla în urmă cu zece ani.
Acum, ea stătea în Camera Soarelui în fiecare zi, cu capul plecat, jupuindu-şi pielea descuamată de pe braţe.
Era destul de rău să fii închisă, dar Clara nu-şi putea imagina tortura de a nu fi capabilă să comunici sau să găseşti cuvintele potrivite pentru a încerca să explici cum ai ajuns aici sau că eşti perfect sănătoasă la cap. De ce nu găsiseră doctorii pe cineva care să
vorbească limba lui Ruby? Dacă Ruby avea, în Italia, o familie care se întreba unde era ea sau ce i se întâmplase? Dacă singurul lucru de care fusese nevoie pentru ca ea să scape din acest infern era o simplă
scrisoare? Cu gândul la injusteţea acestor lucruri, Clara a simţit o durere surdă, pustiitoare mocnindu-i în piept.
— Astăzi cum te simţi? a întrebat-o Esther. Nu mai e mult până
apare fiica ta.
Clara şi-a pus protector mâna pe burtă, inima umplându-i-se de un amestec ciudat de iubire şi teamă. Le povestise totul lui Esther şi lui Madeline; despre Bruno şi tatăl ei, despre convingerea ei că va avea o fetiţă.
— Bine, a spus ea. Puţin slăbită, dar în afară de-asta…
— Ce crezi că se va întâmpla după ce naşte? a întrebat-o Esther pe Madeline. Crezi că-i vor da drumul Clarei?
Madeline a ridicat din umeri.
— Nu ştiu, a spus ea. N-am auzit niciodată să fi născut cineva aici.
Şi-a-ntors faţa spre lac, evitând privirile Clarei.
Clara a tras aer adânc în piept, încercând să nu ia-n seamă
sentimentul că Madeline nu-i spunea tot adevărul. Nu era vina ei.
Dacă Madeline ştia ceva şi nu-i spunea, era numai pentru că încerca
— 154 —
s-o protejeze. Madeline ştia că, dacă Clara şi-ar fi permis să se gândească dincolo de ziua în care se va naşte copilul, n-ar mai fi găsit puterea să se mai ţină pe picioare şi să meargă înainte. Pentru moment, Clara trebuia să creadă că lucrurile se vor schimba în bine.
Nu avea de ales.
— Sper că-mi vor da drumul, a spus Clara. Ăsta nu-i un loc în care să creşti un copil.
— Cred că ai dreptate, a spus Esther, zâmbind. Îţi vor da drumul.
Femeile au luat-o pe aleea principală, înspre păduricea deasă de pini de pe cealaltă parte a Creek Mears, un pârâu lung şi larg, care se vărsa în lacul Seneca. După săptămâni întregi cu ploaie şi vânt puternic, pârâul cu maluri acoperite de iarbă curgea spre vest ca un râu furios, aproape revărsându-se, cu ramuri şi frunze învârtindu-se în vârtejuri şi răsucindu-se în apa tulbure şi învolburată. Femeile au traversat un pod de lemn, sub care se năpusteau valuri care le acopereau vocile. Clara s-a gândit că, dacă sare peste parapet, curentul puternic o s-o poarte până la lac, de unde o s-o culeagă vreo barcă ce-o să treacă pe-acolo sau o să înoate ea până pe celălalt ţărm.
Dar pârâul era prea adânc şi puternic, apa viforoasă aducea crengi rupte de pe povârnişuri şi stânci. În plus, ea nu ştia să-noate; pe plaja de la Coney Island nu prea făcuse altceva în afară de bălăceală. Chiar dacă n-ar fi fost însărcinată, riscul de a se îneca era prea mare. La ce i-ar folosi libertatea, dacă ar muri?
La capătul podului, femeile au luat-o la dreapta, pe un drum ce ducea la lac. La dreapta lor, între drum şi păduricea de pini, era un câmp plin cu rânduri după rânduri de borne din fier, fiecare înaltă de două picioare şi lată de un picior. În rândul din spate, un bărbat cu cizme de cauciuc şi salopetă săpa o groapă. Când le-a văzut pe femei, s-a oprit şi a aruncat lopata într-un morman de pământ proaspăt săpat, apoi şi-a scos şapca şi le-a salutat fluturând-o.
— Este groparul, Lawrence Lawrence, a spus Madeline. Este la Willard de treizeci de ani şi cam poate face ce vrea. Am auzit că într-o vară a început să doarmă în coliba de-acolo, de lângă pâlcul de cedri.
Madeline a arătat spre o căsuţă cu etaj, cuibărită la marginea păduricii, cu acoperişul plin de conuri şi ace de pin. Clara nu ştia cât
