— 155 —
stătuse casa nefolosită, dar ei i se părea o ruină; gata să se prăbuşească şi să devină o grămadă de praf, cu lemnul vechi de ani de zile osificat şi aerul stătut din pod transformat într-un nor de rumeguş şi aşchii ascuţite. Nu-şi putea imagina cum era pe dinăuntru.
— Lawrence i-a întrebat pe doctori dacă putea să stea în casă în loc să mai stea în salonul de bărbaţi, a continuat Madeline. Le-a spus să
nu-şi facă griji. Nu pleca nicăieri, pentru că nu avea unde să se ducă.
— N-a încercat niciodată să plece? a întrebat Esther, cu ochii mari.
— Spune că este fericit.
— Cred că-i nebun, a spus Esther. Nimeni n-ar putea fi fericit în locul ăsta.
Pe stânga drumului, se afla o clădire cu patru etaje, cu acoperiş de ţiglă verde tasat pe centru, de parcă ducea o povară invizibilă. Era evident că, la un moment dat, clădirea fusese vopsită-n alb. Acum, pietrele la vedere erau măcinate şi rozalii, cu porţiuni cenuşii de vopsea cojită atârnând sub streşini şi în jurul pervazelor. Pe ferestrele murdare erau fixate de-a curmezişul grilaje de fier, ca nişte fire negre într-o şosetă cârpită. Lângă clădire, un copac înalt, întunecat se înălţa spre cer, cu ramurile răsucite şi curbate.
În curtea laterală, două grupuri de pacienţi îşi târau picioarele de-a lungul ierbii pline de buruieni, unii cu încheieturile mâinilor legate, unii în cămăşi de forţă sau cu mănuşi de piele cu lanţuri, legaţi unul de altul cu funii prinse în jurul mijlocului. Bărbaţii formau un grup, femeile, altul. Halatele lor albe de spital erau rupte şi cu cruste de mizerie, picioarele, braţele şi părul acoperite cu fecale, vomă şi urină.
O femeie tot cădea şi era târâtă de ceilalţi, până când infirmierii au oprit grupul destul de mult timp, cât i-a luat femeii să se ridice-n picioare. La fiecare zece paşi, femeia cădea din nou. Câteva paciente s-au împiedicat şi au început să şchioapete şi atunci unele au ţipat după ajutor. Una tot încerca să-i lovească pe toţi cei din jurul ei şi o alta voia să se întoarcă şi s-o ia în altă direcţie. Un pacient în cămaşă
de forţă arunca un şold înainte la fiecare pas, întâi pe cel stâng, apoi pe cel drept, ca un jucător de fotbal american care-şi exersează
mişcările. Unul dintre bărbaţi avea botniţă la gură. Câţiva dintre ei înjurau cât îi ţineau plămânii.
— 156 —
Clara a încercat să se uite-n altă parte, dar n-a putut.
— Ei cine sunt? a întrebat-o ea pe Esther.
— Sunt pacienţi prea violenţi pentru a fi ţinuţi împreună cu ceilalţi, a răspuns Esther. Doctorii îi ţin încuiaţi acolo, în Rookie Pest House. Am auzit că nu au încălzire şi că sunt legaţi de paturi.
Clara s-a cutremurat, deşi nu-i era frig, şi a privit înspre lac. O
ambarcaţiune din lemn de tec tăia valurile, lăsând o dâră albă în urmă, cu multe steaguri colorate înşirate pe-o sfoară ce mergea de la catarg la prora, fluturând în vânt. A mijit ochii, încercând să-i vadă pe oamenii care stăteau pe puntea din spatele cabinei, întrebându-se ce credeau ei când se uitau peste apă, la Willard. Ştiau oare ce era locul acesta? Se gândeau oare la pacienţi ca la nişte oameni reali sau îi priveau ca pe nişte fiinţe nonumane care n-au avut oricum niciodată
vreo şansă la o existenţă normală? Erau oare mulţumiţi că pacienţii erau închişi, se simţeau uşuraţi că se puteau bucura de vieţile lor netulburaţi de cineva care-ar putea avea o problemă? Îşi dădeau seama că majoritatea pacienţilor avuseseră cândva propriile lor speranţe şi visuri? Că unii sunt ţinuţi închişi acolo împotriva voinţei lor?
Chiar atunci, Clara a fost trezită din gândurile ei de strigătul cuiva.
Un bărbat gol-puşcă ieşise alergând din Rookie Pest House, cu o privire dezlănţuită deasupra unei bărbi răvăşite. Alerga spre lac cât de repede putea cu picioarele lui subţiri ca nişte fuse. După el alergau doi infirmieri. Bărbatul despuiat a sărit peste trunchiul unui copac şi a căzut, apoi s-a ridicat din nou în picioare. Infirmierii l-au prins şi l-au imobilizat la pământ. Apoi l-au forţat să se ridice şi l-au târât de-a-ndărătelea , spre clădirea de cărămidă. Clara şi-a întors privirile, uşurată când infirmierii au condus grupul ei în altă direcţie, spre hangarul pentru bărci şi docuri, departe de Rookie Pest House.
Mai târziu, în bucătărie, nu se putea gândi decât la bărbatul de la Rookie Pest House, întrebându-se de ce orori încerca să fugă. Cum era posibil să existe un asemenea loc în care oamenii erau trataţi ca nişte vite, în timp ce toţi ceilalţi îşi vedeau de vieţile lor? Se întreba dacă tatăl ei ştia cât de îngrozitor era Willard sau dacă măcar îi păsa.
Din locul în care stătea curăţând cartofi, o putea vedea pe Madeline la chiuvetă, spălând vase, cu transpiraţia curgându-i pe frunte.
— 157 —
Femeia responsabilă de bucătărie nu permitea conversaţiile între lucrătoare, dar Clara era bucuroasă s-o aibă pe Madeline alături, să
schimbe cu ea un zâmbet sau un semn prietenos, care să-i aducă
aminte că ea şi încă alţi câţiva dintre cei aflaţi la Willard erau sănătoşi la cap. Femeia care stătea pe un taburet, în stânga ei, nu scosese niciodată vreun cuvânt. Stătea pur şi simplu cu capul plecat, curăţând cartofi şi murmurând ceva pentru sine.
Ca şi cum Madeline auzise gândurile Clarei, s-a-ntors şi şi-a ridicat o mână săpunită, cu ochii obosiţi, dar zâmbitoare. În chiar acel moment, şefa bucătăriei a traversat bucătăria, trecând printre Madeline şi Clara, cu gura schimonosită de furie. Madeline s-a-ntors, şi-a dus degetul mare la nas şi a scos limba, strâmbându-se, în spatele şefei bucătăriei. O farfurie umedă i-a alunecat din mâna cealaltă, spărgându-se în sute de cioburi albe pe podeaua de gresie.
Şefa bucătăriei s-a oprit pe loc şi-a făcut stânga-mprejur să vadă ce se-ntâmplase. Fără să piardă o secundă, s-a repezit spre Madeline.
Madeline s-a retras până a ajuns în colţul format de perete şi chiuveta de metal, rămânând captivă acolo. Şefa şi-a înfipt degetele în braţele lui Madeline, a tras-o-n faţă, apoi a împins-o în tejghea. Madeline s-a lovit cu ceafa de dulap, cu o bufnitură înfundată; tacâmurile din scurgător au zăngănit. Şefa a ridicat mâna ca s-o plesnească, urlând ceva despre vesela costisitoare. Clara a aruncat cuţitul de cojit cartofi şi a pornit spre ele.
— Las-o-n pace! a strigat ea.
A apucat-o pe şefă de încheietura mâinii, încercând s-o tragă
departe de Madeline. Şefa bucătăriei s-a-ntors, cu faţa roşie şi gâfâind, şi a împins-o pe Clara cu amândouă mâinile. Într-o mişcare filmată parcă cu încetinitorul, Clara a zburat căzând pe spate, rotindu-şi braţele în aer şi ţinându-şi ochii larg deschişi. S-a chinuit să rămână pe picioare, dar a alunecat pe podeaua udă, apoi a căzut cu capul de gresie, cu o pocnitură zdravănă; o durere ascuţită i-a traversat craniul. S-a uitat în sus şi a clipit, în timp ce, din toate direcţiile, o ameninţa pierderea cunoştinţei. Apoi a simţit un şuvoi cald între picioare şi a leşinat.
Clara a clipit şi şi-a deschis ochii, încercând să-şi concentreze
— 158 —
privirea pe sferele luminoase care sclipeau deasupra ei. S-a mişcat în faţă, cu picioarele-nainte, în timp ce nişte curenţi de aer cu miros respingător lunecau uşor pe braţele şi faţa ei. N-avea nicio idee unde se află. Apoi şi-a dat seama că luminile neclare de deasupra ei erau lămpile de pe tavan. Şi-a-ntors capul şi a văzut încăperi slab luminate şi paturi de spital, infirmiere care se aplecau deasupra pacienţilor, le făceau injecţii, le luau pulsul, scriau în fişe. Ea se afla pe o brancardă, împinsă repede de-a lungul culoarelor infirmeriei. Pe neaşteptate, muşchii stomacului ei s-au răsucit şi s-au încordat, ca un cuţit care-i înjunghia abdomenul. S-a luptat să se ridice în şezut, să-şi strângă
genunchii şi să se strângă ghem, dar o mână puternică a împins-o înapoi pe spate. Uitându-se să vadă cine-a împins-o înapoi pe brancardă, a văzut o infirmieră pe care n-a recunoscut-o.
Infirmiera a dirijat brancarda pe culoar, după colţ, vârând-o într-o cameră de consult, unde aştepta, în picioare, un doctor. Arăta ca o broască râioasă, scund şi umflat, cu maxilarul inferior lăsat, continuat cu o bărbie dublă.
— Ce s-a-ntâmplat? a întrebat-o doctorul pe infirmieră.
— A căzut şi s-a lovit la cap, a răspuns infirmiera, postându-se lângă brancardă. Tocmai s-a trezit.
