Şi-a băgat braţele în mânecile halatului, s-a urcat pe saltea şi s-antins pe spate. Un alt puseu de durere i-a cuprins mijlocul şi din nou a simţit un impuls copleşitor de a împinge.
Prima infirmieră a acoperit-o pe Clara cu un cearşaf subţire, în timp ce prima o ţinea de glezne, lipindu-i picioarele, şi-i spunea să nu împingă până nu vine doctorul. Clara se zvârcolea în pat, încercând să nu lase copilul să iasă. Simţea că trupul i se despică în două, că
tendoanele şi muşchii i se răsucesc în direcţii opuse, că venele i se lungesc până la punctul de a exploda. În cele din urmă, a venit doctorul şi le-a dat indicaţii infirmierelor să aducă pături, prosoape şi
— 161 —
un vas cu apă fierbinte.
— Vom avea nevoie de morfină şi scopolamină, a spus el, cu îngrijorare în glas. Infirmierele au ieşit în grabă şi el a examinat-o din nou pe Clara. Ea s-a ridicat pe-un cot şi s-a uitat la doctor, studiindu-i faţa în căutarea vreunui semn din care să afle ceva despre starea copilului. Inima agitată o amuţise.
Dacă estimările ei erau corecte, copilul venea cu două săptămâni mai devreme. Şi acum, din cauza declanşării neaşteptate a travaliului, era îngrozită că, dincolo de toate celelalte, fetiţa venea prea repede şi nu va supravieţui. Apoi, la fel de neaşteptat cum sosise, contracţia puternică s-a oprit. Clara a căzut la loc pe pernă, gâfâind.
— E ceva în neregulă? a întrebat ea.
— Nimic. Acum, stai întinsă cât poţi tu de liniştită, i-a răspuns doctorul. Eu voi avea grijă de tine.
Infirmierele s-au întors în cameră cu braţele pline cu prosoape, un lighean, geanta doctorului şi un vas cu apă fierbinte din care ieşeau aburi. Stomacul Clarei s-a strâns din nou şi s-a pornit o altă
contracţie; îşi simţea fiecare muşchi întins ca într-o menghină uriaşă.
A tras adânc aer în piept, şi-a pus mâinile pe genunchi şi naşterea a început. Copilul venea cu capul înainte. Îi simţea capul umed, mare, împingând să iasă din trupul ei în lume.
Clara a început să respire prea repede, să gâfâie. Un jet de lichid a izbucnit între picioarele ei. Înţepătura unui ac înfipt în pielea ei a făcut-o să tresară. S-a-ntors ca să vadă o infirmieră cu buzele strânse înfigându-i un ac în braţ. Clara a încercat din nou să se ridice în şezut, dar puterile i se epuizaseră. A privit spre doctor, privirea lui încruntată fiind ultimul lucru pe care l-a văzut înainte ca totul să se întunece în jurul ei.
— 162 —
Capitolul 11
Izzy
Willard
Pe bancheta din spate a maşinii lui Peg şi Harry, Izzy îşi jumulea unghiile, privind clădirile Azilului Willard care se succedau prin faţa ferestrelor. Soarele strălucea pe cerul albastru de septembrie plini de nori cumulus în formă de nicovală, semn de posibilă furtună. În depărtare, în partea dreaptă, sclipeau apele lacului Seneca, plin de valuri uşoare care se unduiau spre malul opus. Vârfurile copacilor se legănau în briza uşoară şi pescăruşii se adunau pe acoperişul prăbuşit de ţiglă al hangarului pentru bărci al proprietăţii Willard.
Cu toate acestea, clădirile şi terenurile Willard păreau moarte, încremenite. Nu mişca niciun fir de iarbă, niciun lujer de viţă-de-vie sau frunză de iederă nu se clătina. Nicio pasăre nu zbura peste acoperişuri şi nu se aşeza pe coşurile de fum. Pe roşul zidurilor de cărămidă, ferestrele saloanelor păreau arse şi negre, de parcă
înăuntru ar fi avut loc un incendiu sau lumina soarelui nu putea să
pătrundă în bezna de acolo.
Lui Izzy nu-i venea să creadă că se întorcea la vechiul azil, ca să
meargă în spitalul abandonat să verifice registrele medicale vechi. Se străduia din răsputeri să respire adânc, să-şi alunge frica şi să afle mai multe despre Clara.
Cu trei seri în urmă, după cina luată acasă, Izzy mărturisise, în sfârşit, că jurnalul Clarei e la ea. Peg a fost dezamăgită, dar nu furioasă. A înţeles fascinaţia lui Izzy şi a crezut că aceasta intenţiona să-l returneze. După ce i-a mulţumit că a spus adevărul şi i-a ţinut o lecţie blândă despre virtutea de a fi onest, Peg şi-a arătat interesul faţă de lucrurile pe care le aflase Izzy.
— Îţi mulţumesc că nu te-ai supărat, a spus Izzy.
— Te rog numai să-mi faci o favoare, vrei? a spus Peg. Data viitoare, întreabă.
Izzy a dat din cap.
— 163 —
— Aşa voi face, a spus ea.
— Şi, devreme ce eşti aşa de implicată, ai vrea să mergi cu noi la Willard, sâmbătă? a întrebat Peg. Încă nu-mi vine să cred, dar statul ne-a dat permisiunea de a căuta registrele medicale!
— Veţi citi dosarul Clarei? a întrebat Izzy.
— Îmi pare rău, a spus Peg, dând din cap, dar a fost destul de simplu să-i reconstituim viaţa pe baza lucrurilor găsite în cufărul ei.
Nu este una dintre pacientele pe care le-am ales pentru a afla mai multe despre ele. Şi, aşa cum ai spus chiar tu, jurnalul explică o mulţime de lucruri. Dar, dacă vrei să mergi cu noi, poţi încerca să-i găseşti dosarul. Nu avem voie decât câteva ore înăuntru, aşa că va trebui să ne mişcăm repede.
Acum, cu cât se apropiau mai mult de clădirea abandonată, cu atât inima lui Izzy bătea mai tare. Harry a luat-o pe un drum îngust şi a parcat lângă o clădire de cărămidă cu patru etaje. A oprit motorul şi a coborât din maşină. Izzy a sărit de pe bancheta din spate, urmărind cu privirea două maşini care au parcat lângă ei. Peg şi Harry s-au dus în spatele maşinii lor şi au deschis portbagajul. Din primul vehicul au coborât doi lucrători de la muzeu, în timp ce al doilea vehicul parca în partea cealaltă. Izzy n-a putut vedea cine era pe scaunul din faţă, dar ştia că a doua maşină îi aparţinea tatălui lui Ethan, pentru că Peg îi spusese că vine şi fotograful. Portiera s-a deschis şi Peter a coborât din maşină, zgâlţâind plafoniera. Izzy şi-a ţinut respiraţia, aşteptând să vadă dacă nu cumva era şi Ethan cu el. Peter a ocolit maşina şi a deschis portbagajul. Din maşină n-a mai coborât nimeni.
Într-un fel, Izzy se simţea uşurată. În loc să-şi piardă vremea încercând să-l evite pe Ethan, va fi liberă să caute netulburată dosarul Clarei. Trecuseră patru zile de la incidentul de la ora de psihologie şi Izzy nu mai avusese nicio veste de la el. Când a trecut pe lângă el şi Shannon, pe culoar, n-au băgat-o în seamă. Niciunul dintre ceilalţi copii n-a adus-o în discuţie pe mama lui Izzy şi nici nu s-au distrat pe seama ei. Brusc, se purtau ca şi cum ea era invizibilă. Singura care-i vorbea era Alex. Din motive pe care Izzy nu le putea intui, simţea indiferenţa lui Shannon ca pe liniştea dinaintea furtunii. Chiar şi Alex credea că e ceva ciudat la mijloc.
Izzy s-a dus la portbagajul maşinii şi a fost surprinsă să-i găsească
— 164 —
pe Peg şi Harry punându-şi echipamente de protecţie peste propriile lor haine. Peg i-a dat lui Izzy o lanternă şi un halat verde.
— Ce sunt astea? a întrebat Izzy.
— Vechiul spital este contaminat cu azbest şi plumb, din vopsea, a spus Harry. Este important să ne protejăm.
