— Ce vrei să fac? a întrebat Izzy.
— Numele pacientului pe care-l caut începe cu C, ca şi al Clarei, a spus Peg. Aşa că poate găseşti aici ce cauţi.
— 167 —
Peg a scos un dosar de vreo patru centimetri grosime şi s-au uitat împreună la prima pagină. De dosar erau prinse două fotografii alb-negru; una a unei femei de vârstă mijlocie, cu o bluză cu guler de dantelă. Avea părul tuns scurt, un zâmbet timid şi ochi blânzi. Pe peretele din spatele ei, erau cinci numere scrise pe o bandă albă. A doua fotografie o arăta pe aceeaşi femeie cu pielea cenuşie, zbârcită şi cearcăne adânci sub ochi. Era încruntată şi buzele îi erau supte sub gingiile lipsite de dinţi. Era cel mai trist chip pe care-l văzuse Izzy vreodată.
— Esther Baldwin, a spus Peg.
A închis dosarul şi l-a pus înapoi.
— Suntem în zona literei B.
A mers pe lângă perete câţiva metri mai încolo, a luat un alt dosar de pe un dulăpior pentru medicamente şi l-a deschis. Izzy îşi ţinea privirile aţintite asupra lui Peg, evitând să se uite la fotografia unei alte feţe răvăşite de anii petrecuţi în această instituţie.
— Dmitry Cabell, a spus Peg. Acum suntem în zona literei C.
A pus dosarul la loc şi a spus cu voce joasă.
— Ia-o-nainte şi vezi dacă găseşti dosarul Clarei.
Izzy a mers de-a lungul peretelui şi a luat o fişă de pe un raft.
Aparţinea cuiva cu numele de familie Cahill. A pus-o la loc şi a scos altă fişă, de pe două rafturi mai jos. Numele de familie al femeii era Callahan. Izzy a mai scos o fişă, apoi o alta, strângând din maxilare la fiecare privire tristă şi faţă fără dinţi. Era de neconceput ca atâţia oameni să fi fost închişi aici, unii pentru toată viaţa lor. Se întreba câte femei fuseseră precum Clara, normale acum şi nebune în minutul următor. Cum ar fi fost dacă pacientele ar fi fost întrebate ce li se întâmplase, nu ce era în neregulă cu ele? Cele mai multe dosare aveau câţiva centimetri grosime, acoperind ani lungi de instituţionalizare. Ceva rece şi greu i s-a ghemuit în stomac.
A început să se-ntrebe de ce se torturează de una singură, încercând să afle mai multe despre o femeie moartă şi îngropată.
Cineva care n-a avut niciodată şansa de a trăi viaţa normală pe care-o merita. Izzy avea destule probleme şi aşa. De ce scormonea ea în mizeria altcuiva?
Unul dintre lucrători a adus un dosar în centrul încăperii, unde
— 168 —
Peter făcea poze fişelor, rezultatelor examenelor cu raze X şi hârtiilor pline de indicaţii medicale. Izzy s-a uitat pentru o a doua oară, apoi a scos un dosar gros de sub unul şi mai gros. A deschis coperta şi aproape că a scăpat dosarul din mână. De acolo Clara o privea cu ochii speriaţi, cu gura strânsă până la o linie subţire, de parc-ar fi-ncercat să nu ţipe. Sub nume era scris apăsat Manie paranoidă cu
halucinaţii.
Izzy a înghiţit în sec şi ochii i s-au umezit. S-a aşezat pe o scară
mobilă joasă aflată lângă nişte dulăpioare şi şi-a scos lanterna, sperând că nimeni n-o va băga în seamă. Şi-a pus în poală dosarul gros, l-a deschis la prima pagină şi a început să citească.
Ianuarie, 1, 1930: Pacienta pare în stare fizică bună. Este curată şi astat liniştită în salon. Este mai degrabă retrasă şi pare că nu ştie nimicdespre motivul pentru care a fost adusă aici. Dr. Thorn ne-a prevenit că
pacienta nu crede că este bolnavă mental. Poate avea halucinaţii şiînchipuiri. Este destul de cooperantă şi mănâncă şi doarme bine.
Ianuarie, 2 1930: În urma examinării, nu s-a constatat vreo cauză
fizică a maladiilor pacientei. Temperatură şi puls normale. Examinareatoracelui şi a sistemului osos nu a dezvăluit nimic anormal. Are ideeafixă că este însărcinată, dar nu s-a găsit niciun semn de sarcină. Estedestul de slabă. Mania pacientei se poate datora în parte manifestărilorhalucinatorii în evoluţie ale bolii ei.
Izzy a simţit că n-are aer. Clara credea că e-nsărcinată? De ce nu menţionase asta în jurnal? Să fi fost atât de disperată să scape din azil, încât să fi început să-şi imagineze lucruri? Faptul că fusese despărţită de Bruno fusese prea greu de suportat? Izzy a parcurs următoarele pagini cât a putut de repede.
Martie 5, 1930: Pacienta a încercat să fugă. Este complet paranoidă
în gândire şi continuă să-şi manifeste maniile cu privire la internarea şireţinerea ei aici. În timpul interviului s-a comportat ostil. A fostpedepsită cu izolarea timp de şase zile, în încercarea de a-i corectaparanoia.
Mai 31, 1930: Pacienta continuă să fie paranoică şi maniacă. Aşa
— 169 —
cum a afirmat tatăl ei, Henry Cartwright, în scrisoarea lui, ea continuă
să creadă că iubeşte un bărbat pe nume Bruno. Tatăl ei m-a asigurat că
acest bărbat nu există. Orice încercare de a o face pe pacientă să
accepte realitatea a eşuat.
Iunie 1, 1930: Pacienta a provocat scandal în timp ce lucra înbucătărie. A căzut, s-a lovit la cap, şi-a pierdut cunoştinţa şi mai târzius-a plâns de dureri severe de abdomen. Trauma de la cap nu i-a pus înpericol viaţa. Câteva ore mai târziu, pacienta a născut o fetiţă
sănătoasă, deşi subponderală. Tatăl necunoscut.
Inima lui Izzy îi lovea pieptul ca un bolovan. Cu greu îi venea să
creadă ceea ce citea. Clara şi Bruno aveau o fiică! Şi tatăl Clarei îi spusese doctorului că Bruno nu există! Izzy nu-şi putea imagina un tată care-şi trimite fiica la un azil de nebuni pentru că aceasta era îndrăgostită de cineva cu care el nu era de acord. Mintea ei lucra, întrebându-se ce se-ntâmplase cu acea copilă. Fusese destul de puternică încât să supravieţuiască? La Willard erau ţinuţi şi copii? Şi-a imaginat două monumente funerare în cimitirul Willard, mamă şi fiică, una lângă alta pentru eternitate, fără vreo şansă la o viaţă
normală. Ochii i s-au umplut de lacrimi. A încercat să se gândească la o altă variantă, dar nu i-a venit nimic în minte.
Izzy a trecut repede peste pagini, căutând ceva care să-i spună mai mult. Erau mai multe capitole despre manii, paranoia şi halucinaţii.
