— Nu vă pot elibera pe niciuna cu conştiinţa-mpăcată, a spus el.
Tu nu eşti bine, Clara. Şi până nu observ că lucrurile s-au schimbat…
— Ce-o să faci? l-a întrerupt Clara. Ne vei ţine încuiate-n camera asta pe veci?
— Nu, a spus el. Aştept răspuns de la tatăl tău şi atunci voi…
Clarei i-a rămas respiraţia-n gât.
— Tata? a întrebat ea. Credeam că n-ai mai auzit de el de când i-ai spus despre copil. I-ai spus că nu-i voi cere niciun ban? Că tot ce vreau e libertatea mea?
Dr. Roach a scuturat din cap, cu buzele strânse.
— Nu, nu, a spus el, de parcă voia să spună că nu asta e problema.
Nu mi-a mai dat niciun semn.
— E ceva ce nu-mi spui, a replicat ea. Ce nu-mi spui?
— Tatăl tău are probabil nevoie de mai mult timp pentru a se obişnui cu ideea că are o nepoată, a spus el. Sunt sigur că vestea a fost
— 177 —
un şoc destul de puternic, mai ales ţinând cont că nu ştim cine este tatăl copilului.
— Bruno Moretti este tatăl, a spus ea, cu ochii numai flăcări.
Întreabă-l pe tatăl meu.
— L-am întrebat, a spus dr. Roach, îndreptându-se spre uşă. Şi răspunsul lui va hotărî ce se va-ntâmpla în continuare. Dacă
răspunde la scrisoare.
Începând cu acea discuţie, în fiecare noapte, Clara se ruga ca tatăl ei să-i spună adevărul doctorului Roach. Ce motiv mai are să-şi dorească să mai rămână la Willard? Acum, căsătoria cu James Gallagher era în afara oricărei discuţii. Tot ce-avea de făcut tatăl ei era să-i spună doctorului Roach că Bruno era real şi ea va fi liberă.
Cerea oare prea mult?
Acum şi-a cufundat nasul în părul des al lui Beatrice – acelaşi păr castaniu-închis şi ondulat ca al lui Bruno – şi a inhalat mirosul de copil nevinovat, dorindu-şi să fie amândouă puternice. Beatrice fusese destul de gălăgioasă în ultimele zile şi Clara se întreba dacă nu cumva asta însemna c-ar trebui să înceapă să-i dea hrană solidă. Clara nu-şi petrecuse deloc timpul în preajma copiilor mici, cât timp crescuse, şi, cu siguranţă, Ruth nu-i transmisese nimic despre ce înseamnă maternitatea. Dar Clara ştia că, la un moment dat, laptele matern nu mai este suficient. Clara le-a întrebat pe infirmiere ce credeau, dar ele au ridicat numai din umeri şi-au spus că vor căuta să-i aducă ceva potrivit.
Spre surpriza ei, mâncarea de la infirmerie era comparabilă cu cea oferită la Aşezământul Long Island; ouă şi pâine prăjită la micul dejun, sendvişuri cu şuncă şi brânză şi fructe la prânz, iar la cină fie carne de pui sau porc cu chiflă, fie o garnitură de fasole boabe, porumb sau mazăre. Când i-a spus asta uneia dintre infirmiere, a fost şi mai surprinsă să audă că dr. Roach ordonase să i se dea acest tip de mâncare, ca să aibă destul lapte pentru a-şi hrăni copilul. Dar, în ciuda dietei echilibrate, lactaţia se-mpuţina. Nu avea destul lapte şi fetiţa nu se mai sătura.
La scurt timp după ce Clara născuse, infirmierele îi aduseseră
scutece şi trei costumaşe de nou-născut. Costumaşele fuseseră cârpite şi erau aproape rupte în coate, dar erau mai bune decât cele din
— 178 —
spital, folosite de Clara pentru a o îmbrăca pe Beatrice. Dat fiind acest gest amabil, Clara spera că infirmierele vor găsi mâncare potrivită
pentru un bebeluş în creştere; cereale din orez sau fructe deshidratate sau măcar lapte de vacă.
Chiar în acel moment a auzit cheia în uşa infirmeriei. S-a ridicat în picioare şi s-a-ntors spre uşă, cu Beatrice în braţe, întrebându-se cine este la ora aceasta. Era prea devreme pentru prânz şi nu avea altă
întâlnire cu dr. Roach până la sfârşitul săptămânii. Oare tatăl ei răspunsese, în sfârşit, scrisorii doctorului Roach? Clara şi-a ţinut respiraţia, privind la uşa care se deschidea încet.
Ţinând uşa întredeschisă, în cameră a intrat o infirmieră. Clara a recunoscut-o. Era una dintre infirmierele care îi adusese costumaşele şi scutecele. Zâmbise, gângurise spre Beatrice şi-i spusese Clarei că
avea un copil frumos. Acum, infirmiera îşi ţinea ochii-n podea, de parcă evita privirea Clarei. Dr. Slade şi o femeie în haine de stradă au intrat în cameră, cu chipuri inexpresive. Femeia purta un palton lung de lână şi o pălărie verde de sub care îi ieşeau şuviţe din bretonul castaniu-roşcat. Pe braţ avea o păturică roz, se uita-n jur cu gura atât de strânsă, încât ridurile de deasupra buzei de sus arătau ca marcajele unei rigle. După dr. Slade şi femeia cu pricina, au intrat în încăpere doi infirmieri, apoi uşa s-a-nchis în urma lor. Clara nu înţelegea de ce venise dr. Slade. Trecuseră multe săptămâni de când o consultase ultima dată.
— Ce se-ntâmplă? a întrebat ea.
— Ţi-o prezint pe domnişoara Mason, a spus dr. Slade, cu faţa lipsită de orice expresie.
El şi femeia au traversat camera, apropiindu-se de Clara. Este de la Children Aid Society.
Domnişoara Mason a dat rapid din cap înspre Clara, apoi ochii i s-au aplecat asupra lui Beatrice. Infirmierii rămaşi lângă uşă urmăreau ce se-ntâmplă, în alertă. Infirmiera îşi ţinea capul plecat şi privea fix în podea, cu mâinile încleştate pe talie. Ceva nu era cum trebuie.
Clara s-a tras înapoi, strângând-o la piept pe Beatrice; inima îi bătea extrem de tare.
— Ce vreţi? a întrebat ea.
— Acesta nu-i un loc bun pentru un copil, a spus domnişoara
— 179 —
Mason. Promit să-i găsesc o casă bună.
Pe Clara a cuprins-o disperarea, ca şi cum un uriaş îi intrase în coşul pieptului şi-i smulgea inima de la locul ei. A început să respire întretăiat, nu avea aer şi stomacul i se făcuse ghem, o spirală
