îi înfipsese cineva un cuţit în partea de jos a abdomenului.
— Trebuie să stai liniştită, a spus dr. Roach. Te-ai lovit destul de grav la cap. Credem că vei fi bine, dar trebuie să stai la pat în următoarele zile.
— Ce mi s-a-ntâmplat? a întrebat ea, punându-şi mâinile pe burtă.
— Dr. Slade ţi-a făcut o mică operaţie, a spus dr. Roach, cu voce calmă. N-ai de ce să te îngrijorezi. Vei fi ca nouă, cât ai zice peşte.
— Ce fel de operaţie? a întrebat ea. Ce-a făcut anume?
Dr. Roach s-a dus la capul patului şi a luat fişa de pe noptieră.
— 174 —
— În calitatea mea de doctor, a spus el, scoţând un creion din buzunarul halatului, este responsabilitatea mea să mă gândesc la pacienţi ca la un întreg. Dacă societatea trebuie să prospere, trebuie să-i încurajăm să se-nmulţească pe cei cu gene sănătoase şi să-i descurajăm să aibă copii pe cei cu gene defecte. Sterilizarea este o procedură obişnuită în azilurile de stat. Este responsabilitatea noastră
să-i oprim pe cei necorespunzători să transmită gena nebuniei.
Clarei i s-a pus un nod în gât. S-a gândit la Bruno, la cum îi sclipiseră ochii când vorbiseră despre căsătorie şi copii, la cum îi spunea că-şi dorea doi băieţi şi două fete.
— Cum îndrăzneşti! a strigat ea.
Dr. Roach a scris ceva în fişă, apoi a atârnat-o pe capul patului.
— Vom vorbi mai târziu, a spus el. Când îţi vei reveni.
— N-ai niciun drept să iei decizii în numele meu! a spus ea, luptându-se cu impulsul de-a se ridica şi a-l strânge de gât. Nu e nimic în neregulă cu mine, şi tu ştii asta!
El s-a-ntors şi-a pornit spre uşă, cu pantofii lui lustruiţi bocănind pe dalele pardoselii. Clara a strigat în urma lui:
— Este copilul lui Bruno, a spus ea cu vocea gâtuită. Bruno există, indiferent de ce ţi-a spus tata!
Dr. Roach s-a-ntors din uşă.
— Aşa cum am spus, vom vorbi despre asta peste câteva zile, a replicat el. Măcar nu vei mai intra în cine ştie ce bucluc. Pentru moment, trebuie să te odihneşti.
În acel moment, copilul a început să se agite, scâncind şi smiorcăindu-se, gata să înceapă să urle. Dr. Roach a părăsit camera, închizând uşa-n spatele lui.
— Linişteşte-te acum, i-a spus Clarei infirmiera.
S-a dus la pătuţ şi a luat bebeluşul în braţe. Chipul fetiţei era roşu-aprins, avea guriţa deschisă şi deja urla.
— Trebuie să te gândeşti la fetiţa ta.
Infirmiera i-a tras Clarei pătura până peste mijloc, i-a pus copilul în braţe, cu degetele ei aspre şi a tras la o parte cămaşa de noapte, lăsând la vedere sânii umflaţi ai Clarei. Clara şi-a acoperit sânul cu mâna, obrajii împurpurându-i-se de furie şi umilinţă. Pentru prima oară de când se trezise şi-a dat seama că sfârcurile îi erau inflamate.
— 175 —
Cât timp zăcuse inconştientă, cineva îi pusese copilul la sân.
— Este o mâncăcioasă, a spus infirmiera.
Clara a clipit şi şi-a privit pruncul din braţe, văzând neclar chipul fetiţei din cauza lacrimilor, şi a uitat imediat de infirmiera care stătea alături. Obrajii fetiţei ei erau rozalii şi moi, ca burtica unui miel, genele lungi şi negre, şi bătea din pleoape exact ca Bruno. Clara i-a atins mâna mică şi aproape transparentă şi micuţa i-a apucat degetul cu degetele-i micuţe. Pruncul a scâncit şi a început să tremure, în timp ce guriţa lui moale, rozalie îi căuta sfârcul. Odată ce l-a găsit şi l-a prins, a tăcut şi şi-a-nchis ochii umflaţi. Într-o zbatere permanentă, capul şi stomacul Clarei treceau prin valuri de durere, în ritm perfect cu suptul şi înghiţitul laptelui din sânul ei. Şi-a sărutat fiica pe frunte şi i-a luat căpşorul în mâini, în timp ce umerii i se mişcau convulsiv, pe măsură ce iubirea copleşitoare şi tristeţea ameninţau să-i sufoce inima.
Acum, stând pe soare, în calea razelor ce pătrundeau prin fereastra infirmeriei, Clara şi-a apăsat degetele pe dunga tare, subţire din partea de jos a abdomenului şi a trecut-o un val de tristeţe prin tot corpul. Cusăturile fuseseră făcute cu luni în urmă, dar locul era încă
dureros, iar furia ei pentru ce făcuseră doctorii fără consimţământul ei încă era crudă şi sângerândă. Şi-a trecut degetele peste obrajii fini ai lui Beatrice, încercând să ignore umbrele grilajului ce-i brăzdau pielea albă. Clara se gândea la propria ei mamă, ţinând-o-n braţe pe Clara nou-născută şi se-ntreba dacă Ruth simţise aceeaşi iubire copleşitoare faţă de fiica ei micuţă şi lipsită de apărare. Se întreba cum putea o femeie să dea naştere unui copil şi apoi, când copilul crescuse, să nu-i mai pese dacă vor mai vorbi sau nu vreodată? Se întreba cum putea o mamă să fie indiferentă la faptul că fiica ei fusese închisă, abuzată, drogată şi sterilizată. Cum putea o mamă să nu vrea să afle dacă copilului ei îi era frig sau foame, sau frică? Pentru ea, era de neînţeles.
În fiecare zi, Clara se îndrăgostea din ce în ce mai mult de Beatrice, inima ei ardea de o asemenea afecţiune atât de înfocată încât aproape era dureroasă. Nu-şi putea imagina c-ar fi în stare să simtă altcumva.
În timpul lungilor luni de singurătate petrecute în salonul întunecat de spital, Beatrice stătuse întinsă pe pat lângă Clara, uitându-se la ea
— 176 —
cu ochi curioşi, în timp ce aceasta îi povestea despre vrăbii şi măcăleandri cocoţaţi pe crengile de-afară. Beatrice asculta cu atenţie, gângurind sau nescoţând niciun sunet, în timp ce Clara imagina poveşti despre castele şi prinţi şi-i povestea despre lac şi iarbă, şi copaci. Când i-l descria pe Bruno în momentul primei lor întâlniri şi-i spunea ce tată minunat ar fi, dacă ele şi-ar câştiga libertatea, ochii ciocolatii ai lui Beatrice se măreau ca şi cum ar fi înţeles fiecare cuvânt.
Spre surpriza Clarei şi din motive pe care ea nu le înţelegea, dr.
Roach devenise mai atent ca niciodată. Venea în camera Clarei pentru consulturi săptămânale, iar la sfârşit îşi aloca timp s-o întrebe ce face copilul şi dacă este sănătoasă şi viguroasă. La ultima lor întâlnire, Clara înţepenise când îl văzuse pe dr. Roach ducându-se la pătuţ şi dând la o parte marginea păturii, ca şi cum voia să se uite mai bine. Clara şi-a luat în braţe fiica şi s-a dus la fereastră.
— Te rog să stai departe de ea, a spus Clara. Nu vreau s-o atingă
nimeni.
— Dar eu sunt doctor, a spus dr. Roach. Nu e cazul să-ţi faci griji.
Nu-i vreau decât binele.
— Ea nu are nevoie de doctor! a spus Clara. Şi, dacă chiar ne vrei binele, ne vei lăsa să plecăm din locul acesta!
