În cele din urmă, textele erau din ce în ce mai dezordonate, cele mai multe relatând despre sănătatea fizică a Clarei şi despre cum se înţelegea cu celelalte paciente. În fişa medicală erau fragmente scrise de mai multe mâini diferite, medicamentaţie, prescurtări ale dozelor prescrise. Izzy a răsfoit toate filele, căutând un raport postmortem sau un certificat de deces. Nu exista nimic de-acest fel.
S-a-ntrebat dacă Bruno a ştiut vreodată despre locul în care se aflase Clara în toţi aceşti ani. Ştia el oare că avea o fiică? O uitase pe Clara şi îşi văzuse de viaţa lui? Izzy şi-a amintit de scrisorile din cufărul de voiaj al Clarei, zeci de scrisori către Bruno care nu fuseseră
niciodată puse la poştă. Izzy a închis dosarul medical şi s-a uitat la fotografia Clarei.
Voi afla ce s-a-ntâmplat cu fiica ta, a gândit Izzy. Şi, dacă, printr-un
— 170 —
miracol, ea este în viaţă, îi voi da jurnalul tău şi fotografia ta cu Bruno.
Îi voi spune cât de mult ai iubit-o şi că nu trebuie să-i fie frică. Îi voispune adevărul despre tine.
— 171 —
Capitolul 12
Clara
Infirmeria Chapin Hall
Septembrie 1930
Dincolo de fereastra infirmeriei, frunzele începeau să cadă din copaci şi apa lacului Seneca lucea ca o mie de cioburi de oglindă în soarele strălucitor. Dacă estimările Clarei erau corecte, urma să
petreacă aproape patru luni în salonul din Chapin Hall, privind cum pânzele cenuşii ale ploilor de mai lasă locul zilelor de vară şi luminii difuze a soarelui, iar pajiştile vaste ale azilului Willard devin maronii din pricina unui val de căldură prelungit, din luna august. Mâncarea îi era adusă în salon de trei ori pe zi, oala de noapte era golită de două
ori pe zi şi, o dată pe săptămână, o infirmieră o ducea să facă baie. În afară de-asta, era tot prizonieră. Dar era mai bine aici decât în salon.
Acum, presupunând că se apropia a doua săptămână din septembrie şi întrebându-se cât timp i se va mai permite să aibă parte de acest tratament decent, s-a aşezat într-un scaun de metal cu perne la şezut şi la spătar, într-un dreptunghi în care bătea soarele ce intra pe ferestrele murdare. Ca de obicei, radiatorul nu funcţiona, era doar un bloc de fier rece sub pervazul de cărămidă. Potrivit spuselor infirmierei, era prea devreme pentru a porni căldura, deşi camera cu tavan înalt devenea glacială în timpul nopţii şi niciodată nu apuca să
se-ncălzească în timpul zilei. Clara trebuia să doarmă cu puloverul pe ea şi şosetele-n picioare.
Astăzi, părea mai cald afară, la marginea lacului, decât în încăpere.
Îşi dorea să deschidă fereastra, să lase să intre aerul proaspăt înăuntru. Ştia cum era lumea de-afară. Briza uşoară de toamnă era înmiresmată şi ziua mirosea a curat, o combinaţie fericită de pământ încins şi frunze uscate. Ar fi dat orice să tragă aer în piept, afară.
Infirmeria era plină cu un miros scârbos de ciment mucegăit, vopsea cojită, urină şi dezinfectant. Clara era sigură că putea simţi mirosul cald, metalic de sânge şi dangătul amar al morţii. Îşi imagina că are
— 172 —
nasul şi plămânii acoperiţi cu praf şi mucegai negru, cu ţesutul rozaliu luptându-se să respire, cu căile respiratorii blocate de infecţie şi boală.
Ochii i se umpleau de lacrimi şi se uita la fiica ei, Beatrice Elizabeth Moretti, care-i dormea în braţe. Un sentiment copleşitor de iubire şi dorinţa de a o proteja i-au cuprins inima. Vor fi lăsate vreodată să plece de la Willard? Să trăiască libere, în lumina soarelui şi în aer curat? Instituţia aceasta închisă, urât mirositoare nu era un loc în care să creşti un copil. Aerul cu miros de mucegai din spital plin de germeni, medicamente şi boală nu putea fi bun pentru plămânii mici ai lui Beatrice. Din nou, aşa cum făcea de mai multe ori pe zi, mâna îngheţată a fricii a înfăşcat inima Clarei şi aceasta aproape a-nceput să plângă cu sughiţuri.
— Îmi pare foarte rău că ai ajuns aici, a şoptit ea. Este vina mea. Ar fi trebuit să mă căsătoresc cu James. Aş fi putut spune că eşti a lui şi tu ai fi avut totul. Dar n-am ştiut. Nu-am ştiut că tatăl meu mi-ar face aşa ceva. N-am ştiut c-ar putea înceta să mă iubească.
Dr. Roach îi spusese Clarei că-i informase pe părinţii ei despre copil, dar că nu primise niciun răspuns. Clara şi-a imaginat că vestea că ea a născut o bastardă pur şi simplu l-a înfuriat pe Henry şi mai tare. Avea sentimentul că, de-acum înainte, ea şi Beatrice erau singure pe lume. Asta dacă supravieţuiau.
În drumul săptămânal la baie, cu Beatrice înfăşată într-o pătură şi lipită strâns la pieptul ei, Clara i-a auzit pe doctori şi pe infirmiere vorbind despre tuberculoză, febră tifoidă, holeră şi difterie. Din ce înţelesese, cei mai bolnavi pacienţi erau ţinuţi la alt etaj, izolaţi de restul infirmeriei. Dar în fiecare zi acolo mureau oameni şi plutea în aer o îngrijorare generală în legătură cu controlul bolilor infecţioase.
Ce s-ar întâmpla cu ea şi copilul ei dacă s-ar îmbolnăvi? Infirmierele voiau să-i facă baie lui Beatrice şi s-o ţină în braţe, dar Clara refuza.
Din ziua în care născuse, nu permisese nimănui să pună mâna pe copilul ei, de teamă că i-ar putea da vreun microb. Dacă s-ar întâmpla ceva cu fiica ei, Clara n-ar mai avea pentru ce să părăsească Willard, pentru că atunci chiar şi-ar pierde minţile definitiv.
Acum, Clara se lupta să-şi alunge fricile. Isteria şi panica n-ar fi fost de niciun ajutor. Trebuia să-şi păstreze raţiunea, dacă avea de
— 173 —
gând să supravieţuiască. În locul fricii, o masă dură de furie i s-a învolburat în stomac, devenind mai mare şi mai rece cu fiecare respiraţie. Cum au putut părinţii să-i facă aşa ceva? Cum au putut s-o lase pe mâna unor doctori şi infirmiere care nu ştiau nimic despre cum era ea? Aveau cu toţii de gând s-o ţină pe ea şi pe fiica ei în camera asta, să-şi piardă minţile, să se-mbolnăvească, să putrezească
aici? Se gândea la mama ei, întrebându-se dacă era posibil ca unele femei să fie lipsite de instinct matern. Ce fel de femeie era aceea căreia nu-i pasă că nu-şi mai vede sau nu mai vorbeşte cu copilul ei niciodată?
S-a gândit la ziua în care se născuse Beatrice, la cum leşinase după
ce o născuse, la cum îşi revenise clipind şi devenind conştientă de lumina strălucitoare şi de cele două siluete neclare care stăteau aplecate deasupra ei. Când i s-a limpezit vederea, l-a văzut pe dr.
Roach şi pe o infirmieră privind în jos spre ea.
— Unde e copilul meu? a întrebat ea şi panica i-a luat cu asalt pieptul cu o viteză năucitoare, lăsând-o fără aer.
A încercat să se ridice în şezut şi a simţit o durere ascuţită ca un cuţit în abdomen. N-a luat-o-n seamă, preocupată să afle dacă fiica ei era în viaţă.
— Stai liniştită, a spus dr. Roach.
— Copilul tău este aici, a spus infirmiera, punându-şi mâna pe un pătuţ de lemn. Este fetiţă şi este perfect sănătoasă.
Atacul de panică a dispărut şi Clara a expirat, iar ritmul inimii a început să i se calmeze. S-a ridicat pe braţele-i şovăielnice şi s-a uitat la fiica ei nou-născută, care era învelită într-o păturică albă şi dormea dusă. Când s-a lăsat din nou pe pernă, trupul i s-a cutremurat. Parcă
