Dr. Roach a scuturat din cap.
— Mă tem că te înşeli, a spus el. Tatăl tău contează pe mine să te
— 150 —
vindec. Din păcate, tu nu mi-ai spus nimic care să-mi dovedească
faptul c-ai făcut oarecare progrese.
— Ce vrei să-ţi spun? Spune-mi şi-ţi voi spune.
— Mai crezi încă faptul că tatăl tău te-a trimis aici ca să scape de tine?
Clarei i-au căzut umerii.
— Este a zecea oară când îmi pui această întrebare.
— Treaba mea este să pun întrebări.
— Dar îmi răstălmăceşti răspunsurile pentru a se potrivi cu ideile preconcepute pe care le ai despre mine. Eşti convins că, doar pentru că mă aflu aici, ceva este în neregulă cu mine!
— Te rog, răspunde la întrebare.
Ea a tras aer adânc în piept şi a oftat zgomotos.
— Tata m-a trimis aici, asta-i tot ce ştiu. Dacă mă trimiţi acasă, voi face tot ce va dori el.
— Îmi spui că, în sfârşit, ai înţeles că tatăl tău îţi vrea numai binele?
Ea şi-a muşcat obrazul pe dinăuntru şi a dat din cap. În momentul acela, ar fi făcut orice, dacă asta însemna să-şi recapete libertatea.
Indiferent ce s-ar întâmpla când va ajunge acasă, tot ar fi mai bine decât să fie deţinută la Willard. Dr. Roach scria ceva în fişa ei, cu fruntea brăzdată de riduri, din cauza concentrării. Apoi şi-a ridicat privirea.
— Ai avut vreodată gânduri de sinucidere, Clara?
Ea a scuturat din cap.
— Cum de-ţi trece prin cap să mă întrebi aşa ceva? Nu ţi-am dat niciun motiv să crezi…
— Nu ştiu dacă eşti conştientă de-asta, dar pot fi mai multe cazuri de sinucidere într-o familie. Vreau numai să mă asigur…
— Nu, a spus Clara. Aşa cum ţi-am mai spus, tot ce-mi doresc este şansa de a trăi o viaţă normală, de a fi cu omul pe care-l iubesc, de a ne creşte împreună copilul. Dar nu pot face nimic din toate acestea, dacă tu mă ţii aici.
— Presupun că te referi la Bruno.
Clarei i-a stat respiraţia-n piept.
— De unde-i ştii numele? Ţi l-a spus tata?
— 151 —
Dr. Roach s-a uitat la fişă, încruntându-se şi învârtind creionul între degete. Apoi s-a uitat la ea, studiindu-i faţa.
— Clara, mă tem c-a venit timpul să-mi spui adevărul.
Ea s-a aplecat în faţă, în scaun, cu inima bubuindu-i în piept.
— Adevărul despre ce? a întrebat ea.
— Ai dreptate într-o singură privinţă, a spus el. Tatăl tău mi-a spus despre Bruno Moretti.
— Da? a spus ea, incapabilă să respire. Ce anume ţi-a spus?
Dr. Roach şi-a pus creionul jos şi şi-a aşezat mâinile încrucişate pe birou.
— Clara, a spus el cu o expresie plină de milă pe chip. Bruno Moretti nu există.
Spre sfârşitul lui iunie, ploile de primăvară s-au oprit, în cele din urmă. Acum, că pământurile de la Willard se zvântaseră, pacienţii aveau voie să se plimbe pe-afară, supravegheaţi. Fiecare salon forma un grup, pacienţii fiind aliniaţi câte patru, ca o trupă care mărşăluia confuză. Unii pacienţi o luau la stânga când grupul o lua la dreapta, alţii cădeau pe spate, incapabili să se ţină pe picioare. Femeile erau trimise într-o direcţie, bărbaţii în cealaltă. Clara îşi mijea ochii sub soarele arzător şi le urma pe celelalte femei din salonul ei, privind spre apele sclipitoare ale lacului Seneca.
Lângă Clara, o femeie înaltă şi subţire murmura un cântec, suflecându-şi mânecile şi întorcându-şi faţa spre soare. Esther era la Willard de cinci săptămâni, internată de soţul ei, când o prinsese sărutând un alt bărbat. Chiar şi nemachiată şi îmbrăcată cu o rochie de casă simplă, albastră, ea arăta ca o stea de cinema, cu păr blond abundent şi ten de piersică. Clara a văzut-o, pentru prima oară, în sala de mese, uitându-se la celelalte paciente cu ochii plini de teamă
şi s-a gândit atunci că aceasta nu avea ce să caute la Willard, exact ca ea însăşi. Mai târziu, în salon, Clara a prevenit-o în ce priveşte Camera Soarelui şi i-a spus că singurul mod de-a scăpa de-acolo este să te porţi frumos. De-atunci, au devenit prietene şi Clara era mai mult decât recunoscătoare să aibă pe cineva cu care să stea de vorbă.
Dincolo de Esther era Madeline, o femeie mărunţică de vreo douăzeci şi cinci de ani, venită la Willard cu un an în urmă, după ce a
— 152 —
pierdut doi copii şi şi-a părăsit soţul abuziv. Ea şi Clara se împrieteniseră în timp ce lucrau la bucătărie, unde Madeline spăla vasele.
