— Stanley, a spus el. Tata mi-a dat numele Stanford, dar mama îmi spunea Stanley.
— Eşti pacient aici, Stanley? a întrebat ea, sperând să-l facă să-nţeleagă că erau de aceeaşi parte a baricadei.
— De douăzeci de ani, a spus Stanley, dând din cap. De la şaptesprezece ani.
Clarei i s-a strâns stomacul.
— De ce-ai fost trimis aici?
— Mi-au murit părinţii, a răspuns el. Eram un scandalagiu şi prea mare pentru a merge la orfelinat.
— Să ştii că nu vreau să-ţi fac necazuri, Stanley, a spus ea.
Şi-a muşcat marginea buzei, încercând să găsească altă abordare.
— Când eram copil, am trăit la o fermă. Îmi plac animalele. Crezi că-mi poţi arăta porcii?
— Nu, a răspuns el. Şefului nu i-ar plăcea aşa ceva. Şeful a spus că
— 144 —
nimeni altcineva nu are voie în coteţul porcilor.
— Dar dacă m-ai lăsa să ies pe uşa aia, ce zici? a întrebat ea. Nu trebuie să ştie nimeni.
Stanley a scuturat din cap, balansându-se înainte şi-napoi, de parcă mărşăluia pe loc, fără a-şi ridica tălpile de pe pământ. Chiar atunci, s-a auzit zgomotul unui motor care se apropia, de cealaltă
parte a gardului.
— Trebuie să mă-ntorc la treabă, a spus Stanley, clipind din ochiul zdravăn.
S-a grăbit să se-ntoarcă la roabă, s-a apropiat de grămada de compost şi a început s-o umple cu coji de legume. Clara l-a urmat.
— Când iei compost, de obicei? a întrebat ea. La ce oră vii, în mod normal?
Stanley şi-a înfipt lopata în resturile de la bucătărie şi a ridicat o grămadă de coji de legume, aruncând-o în roabă.
— Înainte de răsăritul soarelui, a spus el, ţinându-şi capul aplecat.
Când toţi dorm încă şi nu mă deranjează nimeni.
Un vehicul s-a oprit dincolo de gard, cu scrâşnet de cauciucuri. S-a auzit o uşă grea deschizându-se şi închizându-se la loc, cu zgomot de metal trântit pe metal. Apoi uşa din gard s-a deschis şi a intrat un bărbat în salopetă murdară.
— Ce dracului durează aşa de mult, Stanley? a spus el. Trebuia să
ne-ntâlnim, în drum, acum zece minute!
Stanley continua să lucreze, cu umerii încovoiaţi.
— Scuze, şefu’, a spus el. Doamna era prinsă-n gard şi a trebuit s-o ajut să iasă.
Bărbatul s-a uitat la gaura din gard, apoi a măsurat-o pe Clara, cu sprâncenele împreunate.
— Ce se-ntâmplă-aici? a întrebat el.
— Nimic.
Clara a ridicat coşul şi a pornit-o spre bucătărie.
— Stăteam şi noi de vorbă.
Bărbatul a urmat-o, intrând în bucătărie în urma ei.
— Să-l laşi pe Stanley în pace, a spus el. Auzi ce-ţi spun? Este un muncitor bun şi nu se bagă-n buclucuri. Ar trebui să ţii seamă de-asta.
— 145 —
Clara mergea mai departe şi şeful lui Stanley a luat-o în cealaltă
direcţie. Ea s-a uitat peste umăr şi l-a văzut mergând printre maşinile de spălat vase şi mesele pe care se pregătea mâncarea. Apoi a luat-o la dreapta şi a dispărut. Clara s-a-ntors la punctul ei de lucru şi s-a apucat de muncă, înghiţind accesul de panică ce ameninţa s-o sufoce.
Sigur şeful lui Stanley o va pârî. Celelalte femei se uitau fix la ea, întrebându-se, fără nicio îndoială, de ce braţele şi picioarele ei erau pline de noroi care-ncepea să se usuce.
Câteva minute mai târziu, şeful lui Stanley şi responsabila durdulie a bucătăriei s-au apropiat de ea. Responsabila superbănuitoare şi-a târât picioarele spre Clara, cu bărbia răsucită într-o parte. Probabil avea cel puţin şaizeci de ani şi totuşi braţele ei albe şi groase erau vizibil musculoase.
— Ce-nseamnă asta? Am auzit c-ai rămas înţepenită-n gard! a făcut ea.
— Am căzut în noroi, a spus Clara. Piciorul mi-a alunecat într-o gaură. A fost un accident.
