El a apucat-o de mâini, a împins-o spre patul din mijlocul încăperii, a ridicat-o-n braţe şi a aruncat-o pe salteaua murdară. În cameră a intrat un alt infirmier şi a imobilizat-o, mâinile lui fierbinţi zdrobindu-i braţele. Ea se zbătea pe pat, folosindu-şi fiecare gram de putere pentru a scăpa. Dar fără niciun succes. În timp ce infirmierul celălalt o ţinea la orizontală, Richard i-a fixat curele de piele la glezne şi la încheieturile mâinilor, legând-o de pat.
— De ce faceţi asta? a strigat ea. Nu voiam decât să merg la baie!
Uşa s-a deschis şi în cameră a intrat o soră cu o seringă lucitoare în mână. S-a strecurat între Richard şi marginea patului, a prins între degete puţină carne de pe braţul Clarei şi a înfipt acul în pielea acesteia.
— Nu! a ţipat Clara. Lasă-mă să mă ridic!
— Este pentru binele tău, a spus sora.
Richard şi celălalt infirmier s-au dat înapoi şi s-au uitat la Clara, cu sprâncenele ude de transpiraţie, gâfâind.
— Se pare că toate trebuie să se înveţe cu răul, a spus Richard, ştergându-şi fruntea cu mâna.
— Vă rog, daţi-mi drumul! a spus Clara.
Sora şi infirmierii au ignorat-o şi au ieşit din cameră, trântind uşa de fier în urma lor. Cheile s-au răsucit în încuietori, scrâşnind. Câteva minute mai târziu, un sunet ascuţit, strident, de metal care se freacă
de alt metal, a făcut-o să tresară, în timp ce cineva deschidea fereastra pătrată, cu zăbrele, din partea de sus a uşii. Clara a ridicat capul să
vadă cine e, dar nu a zărit decât o bucată de frunte şi doi ochi care clipeau. Apoi ferestruica s-a-nchis şi pe culoar s-au auzit voci înăbuşite. Şi-a lăsat capul înapoi pe saltea. Tavanul a devenit neclar şi întunecat. A privit pereţii. Colţurile camerei păreau a se văluri, liniile pulsau la fiecare bătaie a inimii ei, care-i bubuia în piept. Brusc, şi-a dat seama că va vomita din nou. Şi-a întors capul în lateral şi a vomitat, tuşind şi înecându-se cu propria-i vomă. Şi-a simţit pleoapele grele, a clipit de două ori şi lumea a dispărut pentru ea.
— 137 —
Primele lucruri de care a devenit conştientă Clara au fost durerea din stomac şi arsurile de la glezne şi încheieturile mâinilor. Se simţea de parcă luase parte la o bătaie, avea dureri şi îi zvâcnea fiecare muşchi. A încercat să se-ntoarcă pe-o parte, dar era legată de pat cu curele. Cearşaful de sub ea era ud şi rece, aerul era plin cu duhoare de vomă şi urină. Şi-a amintit totul. Se afla în camera de izolare.
Şi-a ridicat capul greu şi a privit în jur, prin cameră, clipind şi încercând să-şi limpezească vederea. Albul tavanului boltit umplea încăperea cu o lumină galbenă, ceţoasă. Apoi pereţii au început să se învârtă şi ea şi-a pus înapoi capul pe saltea, aşteptând să-i treacă
ameţeala. Când a simţit că e în siguranţă să deschidă din nou ochii, s-a uitat spre capătul patului, spre uşă. A început să strige după ajutor, apoi a văzut-o pe sora Trench aşezată într-un colţ, citind o carte.
— Mă poţi dezlega, te rog? a spus Clara, cu vocea răguşită şi slabă.
Sora Trench a tresărit şi şi-a înălţat capul. Spre surpriza Clarei, asistenta avea ochii roşii şi umezi. Sora Trench şi-a şters obrajii şi s-a ridicat, şi-a pus cartea pe scaun, apoi s-a apropiat de pat. S-a uitat la Clara, încruntată.
— Nu ştiu, a spus ea. Ai de gând să fii cuminte?
— Te rog, a spus Clara. Mi-e foame şi mi-e frig.
— Ar fi trebuit să te gândeşti la asta înainte de a provoca asemenea tărăboi în Camera Soarelui.
— Nu m-au lăsat să merg la baie şi…
Sora Trench a scuturat din cap.
— Regulile sunt făcute pentru un motiv, a spus ea. Cum să te ajutăm dacă tu nu le respecţi?
— Dar simţeam că-mi venea să vomit şi…
— Infirmierul a spus că te-ai ridicat fără să ceri voie.
— Da, dar…
— Nu ţi s-a spus să ceri voie înainte de a te ridica?
Clara a dat din cap.
— Corect, a spus sora Trench. Acum, înainte să te las să te ridici, trebuie să-mi spui că vei ţine minte asta.
— Voi ţine minte, a spus Clara.
— Şi, de-acum înainte, vei face ce ţi se spune?
— 138 —
— Da.
— Trebuie să repeţi în faţa mea, Clara.
— De-acum înainte, voi face ce mi se spune.
— Foarte bine! a spus sora Trench, zâmbind. La noapte vei dormi în salon, dacă nu mai faci vreo prostie. Altfel, vei fi adusă imediat înapoi, aici. Înţelegi?
Clara a dat din cap.
— Înţeleg, a spus ea.
Sora Trench a coborât grilajul patului, a desfăcut cataramele curelelor de piele şi s-a dat înapoi. Clara s-a ridicat în şezut şi şi-a frecat încheieturile, inima bătându-i cu forţă. Şi-a dat picioarele jos din pat şi şi-a îndepărtat părul de pe faţă. Era năclăit şi mirosea a vomă. Camera s-a clătinat într-o parte. Clara a închis ochii şi a tras adânc aer în piept, încercând să-şi menţină echilibrul. În cele din urmă, camera a încetat să se rotească şi ea s-a lăsat să lunece de pe saltea, cu cămaşa de noapte udă, lipită de picioare. Şi-a prins umerii cu braţele, încercând să nu mai tremure.
— Mă pot spăla şi schimba într-o cămaşă de noapte curată? a întrebat ea; dinţii îi clănţăneau.
