— Ei, măcar ştii că-l iubeşte, a spus Izzy.
— Aşa cred, a spus Alex. Hei, pot să te-ntreb ceva?
— Sigur, a spus Izzy.
— Dacă nu vrei să vorbeşti despre asta, spune-mi.
— Despre ce-i vorba? a întrebat Izzy.
— De ce l-a împuşcat mama ta pe tatăl tău?
— 133 —
Izzy a ridicat din umeri.
— Nu ştiu, a spus ea izbucnind în lacrimi.
— Oh, a făcut Alex. Asta e o porcărie.
— Da, a spus Izzy. Este.
După ce Alex a lăsat-o acasă la Peg şi Harry, Izzy şi-a făcut temele, a intrat la duş şi a pus jurnalul Clarei pe masa de la bucătărie. Apoi, cu inima-n gât, i-a aşteptat pe Peg şi Harry să vină acasă.
— 134 —
Capitolul 10
Clara
Prima iarnă a Clarei la Willard a fost cea mai lungă din viaţa ei.
Aproape în fiecare săptămână, furtuni năprasnice au bombardat ferestrele cu rafale de zăpadă, îmbrăcând geamurile cu draperii de gheaţă. Când toate ferestrele erau acoperite cu zăpadă udă şi singurul lucru pe care-l putea vedea Clara prin micile spaţii din stratul de zăpadă erau norii cenuşii pe cerul jos, ea se simţea captivă în interiorul unei uriaşe fortăreţe de gheaţă. Îşi imagina, de asemenea, că ea şi celelalte paciente erau făcute din gheaţă, gata să se sfărâme sau să explodeze, în orice clipă. Gheaţa era făcută din lacrimi, amestecate cu pământ şi sânge, şi ea simţea gustul amestecului sărat pe buzele ei crăpate.
Ca toate pacientele în primele lor săptămâni la Willard, fusese obligată să stea în Camera Soarelui opt ore pe zi, şapte zile pe săptămână. Pacientele aveau voie să părăsească Camera Soarelui numai pentru mese şi programări la baie. Pentru restul zilei, până
după cină, li se cerea să stea aşezate pe băncile tari înşirate de-a lungul pereţilor, în timp ce infirmierii le supravegheau ca să nu comunice prin gesturi şi să nu se ridice în picioare. Clara s-a străduit din răsputeri să-şi mute greutatea de pe un şold pe altul, dar, spre sfârşitul primei săptămâni, fesele ei erau carne vie şi sângerau.
Era într-o sâmbătă dimineaţă, când, pentru prima oară, s-a ridicat în picioare fără să ceară voie, cu lacrimi de durere umplându-i ochii, şi a întrebat dacă avea voie să meargă la baie. Infirmierii care erau de serviciu în ziua aceea, Dan şi Richard, stăteau pe nişte scaune pliante în centrul încăperii şi jucau pocher pe o măsuţă. Celelalte paciente erau aşezate, cu capetele lăsate, rezemate de pereţi, dormind, plângând, salivând, cântând sau uitându-se prin cameră ca şi cum ar fi urmărit din priviri nişte persoane invizibile.
— Cred că o să vomit, a spus Clara, ţinându-şi o mână la stomac.
Richard şi-a pus cărţile pe masă şi s-a ridicat. S-a-ntors cu faţa spre Clara, cu chipul dur.
— 135 —
— Stai jos! a spus el, făcând semn cu barba lui ţepoasă spre bancă.
Pauza pentru mers la baie e într-o oră.
— Dar am nevoie acum, a spus ea. Te rog!
Richard s-a-ndreptat spre ea, cu barba-n sus şi umerii în spate. S-a oprit la câţiva paşi de ea.
— Ţi-am spus să te aşezi.
— Nu poţi face asta oamenilor, a spus ea, scuturând din cap. Nu e normal!
Richard şi-a dat ochii peste cap şi-a scos limba, imitând-o. Clara se simţea de parcă privea la un copil de şase ani care are o neînţelegere în curtea şcolii. Apoi el s-a mai apropiat puţin.
— Am ordine să te ţin pe scaun, a spus el, cu buza de sus contractându-i-se nervos.
Clara a dat să-l ocolească, cu mâna la gură, iar el a apucat-o de braţ, cu degetele ca nişte gheare pe încheietura ei. Ea l-a plesnit peste braţ şi el a târât-o spre centrul încăperii. Ea şi-a răsucit încheietura, încercând să scape, dar fără niciun rezultat. Strânsoarea lui Richard era prea puternică.
— Dă-mi drumul! a strigat ea. Tu ar trebui să ajuţi oameni, nu să-i torturezi!
Apoi, incapabilă să se mai abţină, s-a aplecat şi a vomitat pe podea, ratând cu puţin pantofii lui Richard.
Celălalt infirmier s-a ridicat de pe scaun. Una dintre paciente a început să ţipe şi să plângă, alta să alerge spre uşă. Alta s-a ridicat în picioare, legănându-se înainte şi-napoi, în timp ce o a treia se plimba încoace şi-ncolo, dând din cap şi frângându-şi mâinile. Sora Trench a intrat valvârtej în cameră şi le-a făcut pe celelalte paciente să se aşeze.
— Duceţi-o în camera C! a strigat ea.
Richard a tras-o afară din încăpere şi a trântit-o pe culoar, târând-o după el ca şi cum ar fi fost un copil. A deschis uşa şi, cu un grohăit de dezgust, a împins-o în încăperea fără ferestre şi cu un singur pat.
Apoi a urmat-o şi a închis uşa. Ea s-a clătinat, dar şi-a recăpătat echilibrul. El s-a apropiat de ea şi ea s-a ferit, cu mâinile şi picioarele tremurându-i. Apoi Clara a ajuns cu spatele la perete, înainte ca ea să-şi dea seama că Richard a ridicat mâna, palma lui deschisă a izbit-
— 136 —
o direct în faţă, provocându-i o durere ascuţită şi întunecându-i vederea. Gâtul i-a zburat într-o parte, părul i-a acoperit faţa. Şi-a dus mâna pe obrazul fierbinte, care-i pulsa, şi s-a uitat la el, cu lacrimi de disperare în ochi.
