Responsabila a luat-o de braţ şi a tras-o afară. Stanley aştepta lângă
gard, cu roaba plină. Şi-a plecat ochii, frecându-şi în mâini marginea hainei.
— Tu ai făcut gaura asta? a întrebat-o responsabila pe Clara.
— Nu, a răspuns Clara. Ţi-am spus c-am căzut şi…
— Astupă asta, imediat, i-a spus responsabila şefului lui Stanley.
Apoi a tras-o pe Clara înapoi înăuntru, a scos-o din bucătărie şi a dus-o la cabinetul dr. Roach.
— Unde te-ai fi dus dac-ai fi scăpat, Clara? a întrebat dr. Roach.
Willard are sute de hectare, inclusiv păduri dese. Cel mai apropiat oraş este la kilometri depărtare.
— Nu ştiu, a spus ea, cu pumnii-n poală. Tot ce ştiu este că trebuie să ies de-aici!
— Dar dacă ţi se-ntâmplă ceva? Ce i-aş explica tatălui tău?
— Nu-mi pasă de tatăl meu! a spus ea. Îi poţi spune orice vrei. Şi tu, şi el ştiţi că nu am ce căuta aici.
Dr. Roach s-a-ncruntat, luat clar pe nepregătite.
— Eu nu ştiu deloc aşa ceva, a spus el. Eşti aici dintr-un motiv, Clara. Şi eu vreau să te ajut să te faci bine.
— 146 —
— Aşa cum ţi-am mai spus, eu sunt aici pentru că m-am certat cu tata, a spus ea. Nu am nevoie de niciun ajutor!
— Dar nu înţelegi? a spus dr. Roach. Faptul că ai încercat să fugi îmi întăreşte opinia că nu gândeşti limpede. O femeie în starea ta şi cu constituţia ta fragilă nu ar trebui să umble singură pe câmpuri. Nu este sigur!
— Nu sunt atât de neajutorată pe cât crezi.
— Ştii ce fel de spital este Willard, nu-i aşa?
— Bineînţeles că ştiu, a spus ea. Este o instituţie pentru nebuni.
Dar eu nu aud voci. Nu am halucinaţii. Ştiu că tata ţi-a spus că sunt nebună, dar el minte!
— Minte? a spus dr. Roach, zâmbindu-i trist. Draga mea Clara. De ce-ar face el aşa ceva?
— Ca să mă ţină aici.
— Chiar crezi lucrul ăsta?
— Da! Cred! La început, am crezut că vrea să-mi dea o lecţie şi că, în cele din urmă, mă va lăsa să mă întorc acasă. Acum, cred că este bucuros că a scăpat de mine!
Dr. Roach a scuturat din cap, cu sprâncenele încruntate.
— Mă îngrijorezi, Clara, a spus el. Continui să crezi că tatăl tău complotează împotriva ta, că te ţinem aici pentru a-ţi face cumva rău.
— Te rog, a spus Clara. Lasă-mă să plec. Îi poţi spune tatei că sunt încă aici. Spune-i că am înnebunit de tot şi că a trebuit să mă izolezi pentru tot restul vieţii. Nu-mi pasă. Numai eliberează-mă! El nu trebuie să ştie!
— Clara, eşti iraţională, a spus el. Eu sunt doctor. Am jurat să ajut oamenii. Asta este ce-ncerc să fac.
— N-am fost niciodată mai raţională de când sunt, a spus Clara.
Sunt ţinută într-un azil de nebuni împotriva voinţei mele. Mintea este tot ce mi-a rămas şi te asigur că este întreagă şi clară! Nu sunt la fel cu celelalte paciente de-aici, care cred orbeşte tot ce le spui tu, lăsându-te să le ţii încuiate ca pe animale. Nu asta trebuie să facă un doctor. Este o crimă.
Dr. Roach s-a-ncruntat, cu ochii mijiţi.
— Poate ai nevoie de-o pauză, a spus el. Poate ceva timp ca să
meditezi îţi va face bine. Încercarea de a fugi este o faptă gravă, care
— 147 —
justifică un tratament aspru. Dar prefer să fiu îngăduitor pentru că tu eşti destul de inteligentă ca să-nveţi din greşeli…
Ea s-a-ntins peste birou şi l-a apucat de mâini, iar noroiul uscat de pe coatele ei a murdărit registrul fără de pată de pe masă. El s-a tras înapoi şi a încercat să se smulgă din mâinile ei, scăpându-i un discret sunet de spaimă. Ea l-a strâns şi mai tare.
— Cum te simţi când refuz să-ţi dau drumul? a întrebat ea. Ştiu că
nu-ţi place să te atingă cineva. Habar n-am de ce, dar asta te înspăimântă. Şi, în caz că n-ai auzit pân-acum, bărbaţii morali nu-şi înşală soţiile. Poate că tu eşti cel care are nevoie de ajutor, doctore.
Poate că tu eşti cel care are nevoie să fie pus la izolare! Cum ţi-ar plăcea asta?
El s-a ridicat în picioare şi şi-a smuls braţul din mâinile ei, cu faţa roşie şi nările umflate.
