Clara a ajuns să iubească gustul acrişor de laudanum. Avea gust de lemn-dulce negru dat prin zahăr şi noroi, dar amorţeala de pe limba ei însemna că liniştea inconştienţei urma să se instaleze în curând şi ea nu va mai fi supusă suferinţei apăsătoare care era ca o piatră pe pieptul ei, făcând să-i fie aproape imposibil să răsufle. În ciuda faptului că lua doctorii, avea, în fiecare noapte, acelaşi coşmar. În el, Beatrice era murdară şi plângea îmbrăcată într-o cămăşuţă jegoasă, aşezată în legănuşul ei metalic din centrul salonului, alături de alte sute de leagăne, în fiecare fiind un alt copil nemâncat, care urla.
În fiecare dimineaţă, când efectul doctoriei trecea şi Clara deschidea ochii, lacrimile o orbeau imediat. Îşi amintea momentul în care Beatrice îi fusese luată şi atunci ceva respingător şi dezgustător începea să-i răscolească stomacul. Ea zăcea acolo, dorindu-şi să
moară, în timp ce suferinţa zdrobitoare îi transforma sângele-n plumb, inima în piatră şi muşchii în granit. Închidea ochii şi încerca să cadă din nou în amorţeală, dar supărarea o trezea întotdeauna la realitate, ca şi cum şi-ar fi meritat pedeapsa. Agonia suferinţei
— 210 —
aproape că o-nghiţea.
În primele ei zile la Rookie Pest House încercase să se-nţeleagă cu infirmierii, implorându-i s-o lase afară, ca să-şi poată găsi fiica, înainte de-a fi prea târziu, înainte ca Beatrice să ajungă prea departe şi s-o piardă pentru totdeauna. Surzi la rugăminţile pacientelor, infirmierii au ignorat-o, cu feţele lor lipsite de orice expresie, continuând s-o conducă pe culoare, să se lupte cu ea pentru a o aşeza-n pat, să-i prindă glezniera de fier pe picior, cu brutalitate.
Odată, după ce fusese dusă la baie, l-a trântit la pământ pe un infirmier şi a fugit pe culoar, dar a dat peste o uşă încuiată cu lacăt şi de un grup de infirmieri care-o aşteptau ca s-o ducă înapoi în camera ei.
O săptămână mai târziu, a încercat să refuze mâncarea. Dar infirmierii au remarcat şi au stat pe capul ei, poruncindu-i să
mănânce terciul care începea deja să i se usuce în castron. Când a refuzat, au ridicat-o de pe scaun şi au plesnit-o cât au putut de tare peste faţă, ameninţând-o că, dacă nu face ce i se spune, lucrurile se vor înrăutăţi. Cu buza spartă şi sângerând, ea a luat o lingură de mâncare şi aproape că s-a înecat. După-aceea s-a blestemat pentru că
nu a fost destul de puternică să-i lase s-o pedepsească în continuare.
Beatrice nu mai era şi ea era închisă într-un spital de boli mentale.
Nu avea niciun motiv pentru care să trăiască.
Apoi, spre sfârşitul lui februarie, a visat că o vedea pe Beatrice femeie matură, cu părul negru lucios ca satinul pe umerii unei rochii galbene. Beatrice a intrat într-un salon de spital, apoi a îngenuncheat şi i-a zâmbit, cu lacrimile sclipindu-i în ochi. În dimineaţa următoare, greutatea din pieptul Clarei s-a uşurat. Era încă acolo, apăsătoare şi dureroasă, dar nu mai simţea că-i zdrobeşte inima. Visul fusese aşa de real, încât Clara putea jura că i-a simţit parfumul lui Beatrice şi obrajii catifelaţi. Asta trebuia să-nsemne ceva. Dar ea nu va afla niciodată, dacă îşi va petrece tot restul vieţii închisă în Rookie Pest House.
În noaptea aceea, Clara a ţinut doza de laudanum sub limbă în loc s-o înghită. Infirmiera a trecut la următoarea pacientă şi Clara şi-a pus pătura peste buze şi a scuipat narcoticul pe pânza murdară. În următoarele câteva săptămâni, a continuat să se comporte ca toate celelalte femei drogate, ca să n-atragă atenţia asupra ei. Apoi, pe întâi
— 211 —
martie, când, în sfârşit, dr. Roach a venit la Pest House să-şi facă
rondul, ea l-a privit în ochi şi i-a spus că acum crede şi ea că era mai bine ca Beatrice să fie crescută de altcineva.
— 212 —
Capitolul 15
Izzy
Chapin Hall
Încercând să-şi recapete suflul, Izzy s-a luptat să se răsucească pe placa de metal, în interiorul sertarului de la morgă. Inutil. În compartimentul strâmt nu era destul loc pentru a-şi îndoi genunchii şi a-şi răsuci corpul. A lovit cu piciorul în tavanul scund şi a bătut în pereţi.
— Scoateţi-mă de-aici! a ţipat ea.
Prin pereţii de lemn, etanşi, se auzeau bufnituri şi râsete-nfundate.
Uşile morgii s-au deschis cu zgomot, apoi au scârţâit, mişcându-se scurt, înainte şi-napoi, din balamale.
— Ajutor! a strigat Izzy.
Şi-a-ntins mâinile deasupra capului şi a bătut în uşă; lemnul tare îi rănea încheieturile degetelor. După câteva secunde, s-a străduit să
stea liniştită, încercând să audă ceva, dincolo de propria-i respiraţie grea. A-nchis ochii şi a numărat până la trei, luptându-se cu panica ce ameninţa să pună stăpânire pe ea. Se vor întoarce, se gândea ea. Au ieşit numai pe hol ca să râdă-n voie. Se vor întoarce imediat. Apoi, pe neaşteptate, duhoarea grea, scârboasă, de descompunere şi formaldehidă i-a umplut nările. Şi-a strâns buzele şi a-ncercat să nu respire adânc. Lipsa de oxigen i-a provocat ameţeală.
— Bun, gata cu gluma! a strigat ea. Scoateţi-mă de-aici! Alex? Josh?
Tot niciun răspuns. Poate că nu era deloc o glumă. Apoi şi-a amintit cum strigase Alex la cineva s-o lase în pace, cu strigăte înfundate. Oare au închis-o şi pe ea într-un alt compartiment al morgii?
— Alex? Eşti aici?
Tot niciun răspuns. Ce naiba se-ntâmplă? Poate că Alex a fost târâtă afară din încăpere, împotriva voinţei ei, apoi şi-a amintit de avertismentul lui Alex: ar fi trebuit să fie şi mai atentă, după ce Shannon şi-a cerut scuze. Aversiunea a izvorât ca fierea din stomacul
— 213 —
lui Izzy. Era posibil ca Shannon să-i fi implicat pe Josh, Crystal şi Dave în toată povestea? Apoi i-a venit un alt gând şi degetele reci ale fricii i s-au înfipt în beregată. Dacă au târât-o pe Alex prin pivniţă, pe scări şi afară, aceasta nu-şi va da seama că Izzy lipseşte decât atunci când îi vor da drumul. Alex habar n-avea că Izzy era închisă în morgă!
A inspirat de câteva ori adânc, încercând să reconstituie modul în care se făcuseră grupurile, cine decisese că grupul ei va investiga morga. Fusese oare atât de preocupată de gândul că nu voia să intre în Willard, încât nu sesizase că i se pregăteşte ceva?
A strâns din pumni, tremurând şi simţind că nu are aer şi luptându-se cu atacul de panică ce-o făcea să simtă că i-a venit sfârşitul. A-nceput să plângă de furie şi de teamă.
— Scoateţi-mă de-aici! a ţipat ea din străfundul rărunchilor.
Şi-atunci, din sertarul de sub ea…
Poc, Poc, Poc, Poc.
Şi-a astupat urechile cu mâinile; inima-i bubuia-n piept. Ce naiba se-ntâmplă?