zâmbească.
— A fost drăguţ, a spus Izzy, întrebându-se dacă era vorba de un test.
— Trebuie să-ţi spunem ceva, a intervenit Harry.
Şi-a împins mai bine ochelarii pe nas şi şi-a şters palmele pe pantaloni. Peg s-a foit în scaun; nodurile degetelor i s-au albit din cauza forţei cu care strângea în mâini cana cu cafea.
— Întâi avem nişte veşti bune, a spus Peg.
A tuşit, dregându-şi glasul. Izzy s-a uitat lung la ea, simţind că nu
— 230 —
mai poate respira. Ce i-ar putea spune Peg pentru a îndulci situaţia?
— Am găsit o infirmieră care a lucrat la Willard. Credem că ea a avut grijă de Clara. Putem merge să vorbim cu ea, dacă vrei.
Izzy a dat din cap şi ritmul inimii ei a luat viteză.
— Crezi că ştie ce i s-a-ntâmplat Clarei? a îngăimat ea. Sau fiicei ei?
— Nu ştiu, a răspuns Peg. Dar o vom întreba. Dacă nu ştie, vom încerca să aflăm împreună, noi două. Îţi promit.
Împreună. Ochii lui Izzy s-au umplut cu lacrimi. Peg a spus că vor încerca să afle împreună. Poate că n-o dau afară, în cele din urmă. A inspirat şi-a expirat adânc, uşurată. Dar apoi Harry i-a aruncat o privire lui Peg, de parcă voia să prindă curaj.
— Mai e ceva, a spus el, cu sprâncenele-ncruntate. Este vorba de mama ta.
Izzy a-nţepenit. Harry şi Peg vorbeau rar despre mama ei. Orice urma să-i spună Harry era ceva rău. Foarte rău. Citea asta pe faţa lui.
— Ce-i cu ea? a întrebat Izzy, cu stomacul ghem.
Peg şi-a pus cu blândeţe mâna pe mâna lui Izzy. Izzy a simţit cum i se opreşte creierul, pregătindu-se pentru un şoc.
— A avut un atac, noaptea trecută, a spus Harry. Era în celulă şi nimeni n-a ştiut ce s-a-ntâmplat până dimineaţa.
Izzy a-nghiţit în sec.
— Îmi pare rău, a spus Peg, cu ochii plini de lacrimi. Dar e în comă. Cei de-acolo nu cred că va supravieţui.
Izzy se uita lung la Peg, încercând să-şi găsească cuvintele. Îşi simţea limba ca plumbul, iar buzele grele şi inutile. Peg a mângâiat-o pe mână, degetele ei moi atingându-i nodurile rănite ale degetelor. S-a uitat la ele şi a rămas fără aer.
— Ce s-a-ntâmplat? a întrebat ea.
Izzy şi-a tras mâna, strângând-o-n pumn, în poală.
— Nimic, a spus ea. Am căzut încercând rotilele lui Alex.
Undeva, în mintea ei, a fost surprinsă de cât de uşor i-a venit minciuna. Ce se-ntâmplase de ieri până astăzi? S-a-ntins după
rucsacul ei şi s-a ridicat în picioare, împingându-şi apoi scaunul sub masă.
— Eşti bine? a întrebat Harry. Vrei să ştii ce spun doctorii?
— 231 —
Izzy a scuturat din cap; îşi simţea trupul amorţit.
— Umm… nu în momentul ăsta, a spus ea.
— Te putem duce s-o vezi, mâine, după şcoală, a spus Peg. Dacă
vrei.
Izzy şi-a-nfipt unghile-n spătarul scaunului. La ce va folosi? s-a gândit ea.
— Sunt foarte obosită, a spus apoi. Dacă nu vă deranjează, m-aş
duce să fac un duş şi m-aş culca.
— Pot să-ţi dau ceva să mănânci, înainte? a-ntrebat Peg.
— Voi face clătite, dacă ţi-e foame, a spus Harry.
Izzy a scuturat din cap şi a ieşit din încăpere, cu picioarele înmuiate. La jumătatea scărilor, a-ncetinit pasul şi s-a prins de balustradă, cu inima bubuindu-i şi încercând să se ţină dreaptă. În capul scării, holul se legăna în faţa ochilor ei. S-a prins de stâlpul scării şi-a aşteptat să-şi recapete echilibrul. După un lung minut, s-a dus în camera ei, a pus sacul pe podea şi s-a dus repede la baie.
A ridicat capacul toaletei şi-a vomitat turtiţele de orez pe care le mâncase la Alex, până când a simţit că-şi va scuipa esofagul, care se va rostogoli ca un ghem însângerat până pe fundul vasului de toaletă.
În cele din urmă, a respirat normal. A scuipat de nenumărate ori în toaletă, apoi şi-a şters gura şi şi-a-ndreptat spinarea. Pe marginea chiuvetei era o doză de cola. A băut sucul fără acid, sperând să-i spele gustul acru din gură.
