— A-ncercat s-o forţeze, dar ea l-a lovit cu piciorul, a spus ea şi a arătat între picioare. Ştii tu unde. O săptămână mai târziu, Esther a dispărut. Când s-a-ntors, în sfârşit, în salon, sora Trench a spus c-a fost într-o comă indusă cu insulină. Esther era bine, dar obosită, cu adevărat obosită. Au lăsat-o să stea în pat un timp. Dar apoi s-a-ntâmplat ceva. Spune c-a intrat un bărbat în salon. Eu cred că s-a speriat de el.
Clara s-a-ncruntat.
— Un bărbat în salonul de femei? Cum e posibil?
— A fost împreună cu tâmplarii. Reparau o scurgere-n tavan sau puneau o uşă nouă. Nu mai ştiu.
— N-a rănit-o, nu-i aşa?
— Nu, a răspuns Madeline. Nu cred. Dar, după întâmplarea asta, Esther a tot întrebat unde eşti tu. Nu se oprea deloc. Continua să
spună încontinuu „Unde-i Clara? Unde-i Clara?” la nesfârşit.
Clara s-a ridicat în picioare.
— Întreba de mine? De ce să-ntrebe ea de mine? a spus ea.
Madeline a scuturat din cap:
— Nu ştiu, a spus ea. Amândouă ne-am întrebat unde te aflai, dar de data asta era altceva. Era înnebunită. Îi întreba pe toţi unde eşti tu.
Ca şi cum viaţa ei ar fi depins de găsirea ta. După asta, dr. Roach a-nceput să-i administreze un fel de medicamentaţie care a făcut-o să
doarmă tot timpul. Şi, când doarme, parcă e moartă. Când stă mai mult timp trează, nu-mi spune nimic. Se teme că va uita, dacă-mi povesteşte. Asta s-a petrecut cu două luni în urmă.
Clara s-a uitat la Esther.
— Va vorbi, dacă o vom trezi?
— S-ar putea, a spus Madeline. Uneori vorbeşte, uneori, nu.
Depinde de momentul zilei.
Clara şi-a pus o mână pe umărul lui Esther şi i l-a scuturat uşor.
— 226 —
— Esther? a spus ea. Esther, mă auzi?
Esther şi-a mişcat capul extrem de încet. Madeline s-a înclinat înainte, în scaun, privind în jur, prin cameră, ca să se asigure că nu se uită nimeni la ele. Infirmierul responsabil de paza sălii de recreere stătea la biroul lui şi citea un ziar. Madeline i-a luat mâna lui Esther şi a tras-o uşor în faţă.
— Esther, a spus ea. Trezeşte-te. Clara este aici şi vrea să vorbească
cu tine.
Partea superioară a corpului lui Esther s-a înclinat în faţă, dar capul i-a căzut pe spate şi ochii i-au rămas închişi. Madeline a încetat s-o mai tragă şi a lăsat-o pe Esther să se cufunde la loc în perne.
— M-ai auzit, Esther? Clara este aici. Este chiar lângă tine.
— Esther, a spus Clara, încercând să nu strige.
S-a aplecat peste braţul scaunului tapiţat, apropiindu-se de urechea lui Esther.
— Sunt eu, Clara. Madeline mi-a spus că vrei să vorbeşti cu mine.
Ce este? Ce vrei să-mi spui?
Pleoapele lui Esther s-au zbătut şi ea şi-a ridicat capul de pe pernuţă.
— Aşa, a spus Madeline. Trezeşte-te, Esther. Clara este aici. Ţi-o aminteşti pe Clara?
În cele din urmă, Esther a clipit şi a deschis ochii. S-a uitat la Madeline, a-nchis ochii pe jumătate, apoi şi-a acoperit faţa cu mâinile şi a tras aer în piept.
— Esther, a spus Clara. De ce l-ai întrebat pe dr. Roach unde sunt eu? Vrei să-mi spui ceva?
Esther şi-a coborât mâinile-n poală şi s-a-ntors încet spre Clara, cu o dâră subţire de salivă curgându-i pe buza de jos.
— Unde-i Clara? a-ntrebat ea, vorbind cu dificultate.
— Sunt chiar aici, a spus Clara. Deschide ochii şi uită-te la mine.
Sunt aici.
Esther s-a luptat să-şi deschidă pleoapele şi să-şi concentreze privirea pe chipul Clarei. Avea ochii injectaţi, cu irisul mat.
— Clara, a spus ea. A venit un bărbat în salon.
— Da, a spus Clara. Mi-a spus Madeline.
