"Ce a lăsat în urmă ei" de Ellen Marie Wiseman🌄🌄

Încă ameţită, s-a dus, clătinându-se, în dormitor şi a căzut pe pat, zăcând pe-o parte şi strângând perna la piept. Îşi ţinea ochii închişi, încercând să-şi stăpânească lacrimile, dar era inutil. Timp de zece ani, nu-şi vizitase mama în închisoare, din cauza fricii. Îi fusese prea frică

că mama ei s-ar purta ca o nebună sau nu o va cunoaşte. Acum, nu-şi dorea nimic mai mult. Undeva, în străfundul sufletului ei, sperase că

va veni o zi când mama ei va fi vindecată sau absolvită de toate acuzaţiile. Poate, printr-un miracol, se va descoperi că uciderea tatălui ei fusese o mare neînţelegere. Poate că-l împuşcase un hoţ. Şi mama lui Izzy, fiindcă fusese martoră la moartea violentă a soţului ei, îşi pierduse, temporar, minţile. Când adevărul va ieşi la iveală, mama ei va fi eliberată, iar ea şi Izzy vor putea forma din nou o familie. În decursul anilor, lui Izzy îi trecuseră prin minte sute de scenarii

— 232 —

diferite, dar întotdeauna le alungase, sigură că nu erau nimic mai mult decât visuri imposibile din imaginaţia ei de fetiţă singură pe lume. Acum, era sfârşitul. Niciunul dintre acele lucruri nu vor deveni vreodată realitate, Izzy va rămâne orfană. Indiferent cât de mică ar fi fost şansa ca ea să aibă vreodată o mamă, acum dispăruse de tot.

Umerii i s-au zguduit şi ea a muşcat perna, surprinsă de profunzimea propriilor emoţii. Ţinuse capul sus şi se abţinuse atât de mult timp, încât se autoconvinsese că este invincibilă. Acum, totul se prăbuşea. Ştia că într-o zi lucrurile se vor schimba. Dar încă nu, nu acum, nu în modul acesta. A clipit ca să-şi reţină lacrimile, apoi şi-a ridicat capul şi s-a uitat înspre măsuţa de toaletă. Cărţile poştale şi scrisorile de la mama ei erau încă acolo, înghesuite într-o mapă de plastic, ascunsă după şosete şi lenjeria intimă.

S-a ridicat în şezut şi şi-a şters lacrimile, cu inima bătând puternic în pieptul ei. Dacă ar citi scrisorile, poate lucrurile ar părea mai bune sau, cine ştie, mai rele. I-au venit în gând scrisorile din cufărul Clarei.

Viaţa Clarei ar fi putut avea alt curs, dacă scrisorile ei ar fi fost expediate, dacă Bruno ar fi avut şansa să le citească. Poate că el ar fi scos-o pe Clara din Aşezământul Long Island, înainte ca ea să fie trimisă la Willard. Poate că s-ar fi căsătorit, şi-ar fi făcut o familie împreună şi ar fi trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Acum, Izzy se-ntreba dacă lucrurile-ar fi stat altfel dacă ea ar fi citit scrisorile de la mama ei. Poate că răspunsurile pe care le căutase fuseseră acolo tot timpul. Stomacul i s-a chircit. Indiferent ce spuneau scrisorile, era prea târziu să se mai schimbe ceva. Şi totuşi trebuia să ştie adevărul. Fie scrisorile ofereau imaginea femeii care fusese mama ei, plină de iubire şi adoraţie, fie confirmau, odată

pentru totdeauna, că fusese, cu adevărat, nebună.

Izzy s-a ridicat şi a scos scrisorile din fundul sertarului de sus, apoi s-a aşezat turceşte pe pat, cu mapa plină de scrisori pe cuvertură, în faţa ei. A desfăcut închizătoarea metalică, a ridicat clapa şi scrisorile s-au revărsat pe cuvertură. Grămada răsturnată de plicuri de dimensiuni şi culori diferite i-a adus aminte de Valentine’s Day, din perioada şcolii elementare, când toţi primeau cărţi poştale de la colegii de clasă. Întotdeauna se întreba dacă ea primise la fel de multe felicitări ca şi ceilalţi copii, nerăbdătoare să vadă cine semna pe spate.

— 233 —

Vor fi scrise numele sau numai iniţialele CMBPPT, cel mai bun prieten pentru totdeauna sau poate chiar CMBP, cel mai bun prieten?

A întors, unul câte unul, toate plicurile cu faţa-n sus, aşezându-le în ordine cronologică, după data de pe ştampilă. Le va citi în ordinea anilor, începând cu prima lună de după încarcerare. La început, primise o scrisoare pe lună. Apoi, odată cu trecerea timpului, frecvenţa scrisorilor a scăzut la trei-patru pe an. Izzy bănuia că, pe lângă scrisorile obişnuite, erau felicitări de aniversările zilelor de naştere sau de Crăciun. Toate aveau aceeaşi adresă de expediţie: închisoarea Statală Bedford.

A tras adânc aer în piept, a luat în mână prima scrisoare, cu ştampila poştală datată în iulie 1986, la o lună după condamnarea mamei ei la închisoare, şi a deschis plicul, rupându-l. Acum ori niciodată. Şi-a pus degetele pe buzele ce-i tremurau de emoţie şi a-nceput să citească.

Bună, fetiţa mea,

Ce mai faci? Sper că eşti bine. Mi-e tare dor de tine! Vreau să

ştii că-mi pare rău de ce s-a întâmplat cu tatăl tău. Ştiu că nu-nţelegi ce se petrece în aceste momente, dar cândva veiînţelege, îţi promit. Îmi pare rău c-am fost bolnavă atât de multtimp şi n-am putut să fiu lângă tine. Când m-am simţit bine, afost prea târziu. Ştiu că eşti tristă şi confuză, fetiţa mea. Şi-mipare rău de asta. Te rog să vii să mă vezi. Îmi lipseşti atât demult, încât mă doare inima. Te rog, fii bună şi ascult-o pebunica. Ne vom vedea curând.

Te iubesc până la lună şi-napoi,

Mami OXOXOX

Pe Izzy o ardeau ochii. Te iubesc până la lună şi-napoi. Aşa-i spunea mama ei în fiecare seară, după ce o strângea la piept, înainte de a stinge lumina şi a se strecura pe hol. Cumva, Izzy uitase aceste cuvinte. A rupt următorul plic. Era o felicitare pentru ziua de naştere.

Pe faţa felicitării, scria „Urări de Ziua de naştere pentru o fetiţă

dulce de opt ani”. Înăuntru, mama ei scrisese: „Mi-e dor de tine şi te iubesc până la lună şi-napoi!” De unde cumpără un deţinut cărţi

— 234 —

poştale? s-a întrebat Izzy. Următoarea scrisoare era mai mult sau mai puţin asemănătoare; o scrisoare adresată unei fetiţe de opt ani, a cărei viaţă fusese dată peste cap. Şi mai multe regrete şi rugăminţi să vină

s-o viziteze. În cele din urmă, mama a încetat să se mai roage de Izzy, în scrisori, să meargă-n vizită la ea, spunându-i, în schimb, toate lucrurile pe care-ar fi dorit să i le poată spune faţă-n faţă, toate sfaturile pe care voia să i le împărtăşească unicei ei fiice. Izzy a trebuit să-şi amintească faptul că e musai să mai şi respire, în timp ce aştepta să citească acea propoziţie care să-i confirme boala mentală a mamei ei. Până acum, nu o găsise. Alt lucru pe care nu-l găsise era orice informaţie-n plus despre tatăl ei. Ca şi cum el n-ar fi existat niciodată.

Izzy simţea fărâme reci de regret născându-se în pieptul ei. Se putea să se fi înşelat în tot acest timp? Îşi risipise anii în zadar, din cauza fricii? Pe hârtie, mama ei părea normală. Cu cât citea mai mult, cu atât avea sentimentul că o pierde din nou şi din nou. Şi totuşi, nu era deloc mai aproape să-nţeleagă ce se-ntâmplase.

Până la ora trei, Izzy citise aproape patruzeci de scrisori. Peg venise de mai multe ori, bătând uşor la uşă şi întrebând-o dacă se simte bine, dacă-i poate aduce ceva să mănânce sau să bea. De fiecare dată, Izzy refuzase, spunându-i că vrea să fie singură şi mulţumindu-i lui Peg pentru amabilitate. Într-adevăr, Izzy n-ar fi putut mânca nimic, chiar dac-ar fi încercat. Îşi simţea stomacul amar, de parcă

fierbea.

O oră mai târziu, cuvintele scrise au devenit neclare şi lui Izzy îi era din ce în ce mai greu să-şi ţină ochii deschişi. Scrisoarea din mâna ei fusese îndoită şi pusă în felicitarea pentru aniversarea de treisprezece ani, dungile făcând-o şi mai dificil de citit. Izzy a hotărât să mai termine de citit o ultimă scrisoare, apoi să facă duş şi să se culce puţin. Dar în clipa următoare, a simţit că se sufocă şi s-a ridicat în fund. A mai citit o dată un fragment.

L-am împuşcat pe tatăl tău, pentru că l-am găsit în camerata făcând lucruri pe care un tată n-ar trebui să le facă fiicei lui.

Îmi pare rău că nu ţi-am spus mai curând, dar am preferat să

aştept până vei fi destul de mare ca să-nţelegi ce se-ntâmplă

între un bărbat şi o femeie. Nu te-ngrijora, iubirea mea. L-am

— 235 —

oprit înainte ca el s-ajungă prea departe.

Izzy a lăsat scrisoarea din mână şi şi-a dus mâinile la gură, simţind cum acidul din stomac îi ajunge în gât. Nu, nu i se putea întâmpla asta! Era doar un vis urât! Cine-i spune fiicei ei, la aniversarea de treisprezece ani a acesteia, că tatăl ei o molestase? Mama ei minţea!

La urma urmelor, era nebună! Tatăl lui Izzy n-ar fi făcut niciodată

ceva atât de oribil, nu-i aşa? Tremurând, Izzy s-a aşezat în poziţie fetală şi şi-a fixat privirea pe singurul trandafir de pe tapetul din dormitor, imaginea neclară a acestuia umplându-se cu petale roşii care pulsau, ca un desen animat al inimii ei frânte şi însângerate.

Apoi coşmarul ei a revenit în plină forţă, mâna transpirată a demonului era între picioarele ei, în timp ce cealaltă mână grea a acestuia o ţinea imobilizată. Demonul s-a ridicat în şezut şi-a rânjit, un ciudat amestec de dezgust şi extaz schimonosindu-i trăsăturile feţei care se transformase într-o mască terifiantă. Apoi masca s-a metamorfozat într-un chip omenesc şi Izzy a recunoscut demonul.