— Şşşş, a făcut Clara. Nu vreau s-audă nimeni.
Esther a expirat.
— Bine, a şoptit ea.
— 240 —
— Dă din cap dacă e da sau nu, bine?
Esther a dat din cap, cu buzele ei umede întredeschise şi pleoapele pe jumătate închise.
— I-ai spus doctorului Roach numele bărbatului care-a intrat în salon? a şoptit Clara.
Esther a dat din cap.
— I-ai spus că Bruno mă căuta pe mine?
Esther a dat din nou din cap. Inima Clarei a luat-o la goană.
— Ce-a spus dr. Roach?
Gura lui Esther s-a strâmbat.
— A spus că am halucinaţii.
— Asta-i tot? Din pricina asta ţi-a dat tratamentul cu sedative?
Esther a scuturat din cap
— Am întrebat de tine. El mi-a spus că eşti bolnavă. Apoi am întrebat de copil. I-am spus că Bruno e tatăl.
— Şi? a întrebat Clara, ţinându-şi respiraţia.
— A fost surprins că ştiam despre copil.
— Ţi-a spus că mi-au luat fetiţa?
— Nu, a spus Esther, căreia îi tremura bărbia. A spus c-ar trebui să-mi văd de treburile mele.
Clara simţea cum îi arde faţa. Nu înţelegea de ce dr. Roach refuza să creadă povestea lui Esther. Esther nu avea nimic de câştigat dacă
susţinea că Bruno există. Şi de ce dr. Roach nu a verificat povestea, ca să afle că-i spusese adevărul Clara de la bun început? Mersese prea departe – ţinând-o pe Clara închisă, luându-i copilul – ca să mai recunoască faptul că greşise? Sau tatăl ei era în spatele poveştii, manipulându-l pe dr. Roach?
Brusc, pe faţa lui Esther s-a întipărit suferinţa.
— Îmi pare rău, a spus ea, izbucnind în lacrimi. E numai greşeala mea.
— Poftim? a făcut Clara, cu stomacul ghem.
— N-ar fi trebuit să-i spun doctorului Roach despre Bruno, a spus ea, cu voce pierită.
— E-n regulă, a spus Clara. Încercai să mă ajuţi.
— Dar dacă dr. Roach a scăpat de el? a spus Esther.
Clara a simţit că i se scurge tot sângele. Camera a-nceput să se-
— 241 —
nvârtă. La asta nu se gândise. Dr. Roach îl putea foarte uşor concedia şi da afară de pe proprietate pe Bruno. Şi-atunci, ce mai rămânea de făcut?
Câteva zile mai târziu, a furat o pereche de pantaloni şi o cămaşă
fiartă din croitorie, şi-a udat părul şi şi l-a dat pe spate, apoi s-a dus la spălătorie să-ncerce să se amestece printre pacienţii bărbaţi care strângeau lenjeria curată. Şefa a prins-o şi-a tras-o-ntr-o parte, avertizând-o că va fi trimisă o săptămână la izolare, înainte de a se întoarce la muncă. Ea i-a-ntrebat pe ceilalţi pacienţi dacă văzuseră
echipa de muncitori şi, dacă-i văzuseră, unde anume? Au răspuns cu toţii negativ, scuturându-şi capetele cu priviri îngrijorate, dorindu-şi să fie lăsaţi în pace. Clara s-a gândit să-i spună surorii Trench ceea ce-i povestise Esther, în speranţa că-i părea poate rău de ea, dar a hotărât că riscul era prea mare. Avea momente în care credea că era imposibil să-l găsească pe Bruno. Dar trebuia să încerce. Altă soluţie nu avea.
Orele de după miezul nopţii erau cele mai rele. Atunci o cuprindea grija că Bruno fusese concediat şi că nu va găsi alt mijloc ca s-o salveze. Se temea că se va descuraja şi va înceta s-o mai caute. Se temea că Esther visase. La urma urmelor, Clara le spusese totul celor două, lui Esther şi lui Madeline, că ea şi Bruno se iubeau, că părinţii ei nu erau de acord, că tatăl ei o alungase, că ea aştepta un copil. Poate că, fiind închisă la Willard, în comă indusă, sărmana Esther o luase razna. Poate că-şi imaginase totul! Gândul era ca o lespede de granit rece pe pieptul Clarei.
Nopţi întregi, îndoieli şi întrebări de felul acesta o ţineau pe Clara trează. De fiecare dată când era gata s-adoarmă de extenuare, ideea îngrozitoare că Bruno nu mai era la Willard o făcea să se ridice în şezut, pe pat, fără aer şi transpirată, cu picioarele încurcate în cearşafurile murdare. După aceea se făcea covrig în pat şi plângea până adormea, întrebându-se dacă va mai fi vreodată liberă.
Apoi, într-o zi în care lucra la croitorie, aşezată pe un taburet incomod, cu spatele la fereastră şi cu un coş cu cămăşi proaspăt apretate la picioare, Clara a văzut-o pe şefă cocoţându-se pe-o scară
pentru a schimba un bec. Şefa era o femeie mărunţică, mai în vârstă, care se plimba, şchiopătând, prin croitorie, cu fusta ei lungă foşnind
— 242 —
de-a lungul podelelor de scândură. Le spunea pacientelor „drăguţă” şi avea grijă să stea cu capetele plecate, cu ochii aţintiţi pe munca lor.
