Era tatăl ei.
Izzy s-a smuls din pat şi a alergat la baie, a căzut în genunchi în faţa toaletei; a icnit să vomite, iar şi iar, în timp ce simţea dureri mari în piept şi-n stomac. În cele din urmă, şi-a recăpătat suflul şi s-a sprijinit de cadă, apăsându-şi ochii cu podul palmelor. Valuri de panică îi ardeau gâtul şi pieptul, pulsând în jurul inimii ca o sarcină
electrică, făcându-i pielea de găină şi provocându-i usturimi pe fiecare centimetru de piele, în timp ce muşchii de la braţe şi picioare îi tresăreau involuntar. A încercat să inspire adânc şi regulat şi să
expire lent, dar i se-nvârtea capul pe măsură ce-şi dădea seama că tot ce crezuse ea fusese o minciună. O minciună pe care chiar ea o fabricase, în totalitate.
Mama ei renunţase la viaţa ei, la libertatea ei, ca s-o protejeze. În toţi aceşti ani, Izzy crezuse că mama ei era nebună, tatăl ei un bărbat iubitor care plătise cu viaţa pentru nebunia soţiei lui. Toţi aceşti ani, risipiţi în van, pentru că ea nu fusese niciodată atât de curajoasă încât să asculte varianta mamei despre această nenorocire!
Apoi s-a produs un declic în mintea lui Izzy, de parcă piesele unui puzzle uriaş s-au aşezat, în sfârşit, la locul lor. Brusc, totul a căpătat
— 236 —
sens. Mama ei fusese întotdeauna exagerat de protectoare şi cel mai mic accident în planul ei perfect de a o ocroti pe Izzy îi provoca panică. Odată, în timp ce făceau cumpărături la băcănie, Izzy a plecat din căruciorul în care se afla, în timp ce mama ei se uita la nişte pepeni galbeni. Se deplasase numai câţiva paşi, spre capătul intervalului, pentru a se uita la jucăriile expuse. Dar când mama ei n-a mai văzut-o lângă ea, a început s-o strige, ţipând încontinuu, destul de tare pentru a-l face pe şeful magazinului să vină într-un suflet.
Izzy s-a-ntors în grabă la raftul cu produse alimentare şi a atins-o pe mama ei pe cot, privind în sus cu ochii plini de frică, temându-se că
mama ei îşi pierduse minţile. Maică-sa a căzut în genunchi şi a început să plângă-n hohote, spunându-i lui Izzy să nu mai plece de lângă ea niciodată, niciodată.
Să-şi vadă soţul violând-o pe fetiţa lor a dezechilibrat-o total pe mama lui Izzy. Majoritatea mamelor ar fi reacţionat la fel. Desigur, cele mai multe dintre ele ar fi chemat poliţia, nu şi-ar fi împuşcat soţul în cap, chiar cu puşca lui de vânătoare. Dar cel puţin acum Izzy a înţeles ce s-a-ntâmplat.
În scrisoare, mama lui Izzy a recunoscut că-şi împuşcase soţul şi că
asta era un lucru rău, şi că-şi pierduse, pentru o vreme, minţile. Ştia pentru ce era pedepsită. Avocatul ei nu l-a putut convinge pe judecător să fie îngăduitor, pentru că nu avea nicio dovadă că tatăl lui Izzy ar fi făcut ceva rău. Mama lui Izzy refuzase ca fetiţa să fie supusă
unui examen medical, preferând, în schimb, să renunţe la propria ei libertate. Credea că, într-o zi, va fi eliberată condiţionat şi că ele două
vor fi din nou împreună.
Izzy şi-a muşcat buza. În toţi aceşti ani, adevărul fusese chiar acolo, aşteptând ca ea să deschidă un plic şi să citească scrisoarea care lămurea lucrurile. Dar ea fusese prea încăpăţânată pentru a-l vedea. Şi acum mama ei era în comă! Izzy nu va mai avea niciodată
posibilitatea să-i spună că, în cele din urmă, a înţeles! Niciodată nu-şi va putea cere iertare pentru că nu o vizitase la puşcărie.
S-a gândit la Shannon, a cărei mamă ignorase ce făcea soţul ei.
Cum putuse trăi Shannon împreună cu mama ei, zi de zi, ştiind că
mama ei n-o protejează? Trebuie să fi fost cel mai rău sentiment din lume. În ciuda lucrurilor pe care le făcuse Shannon, pe Izzy o durea
— 237 —
sufletul pentru ea. Dacă mama ei ar fi făcut ceva să-l oprească pe soţul ei, viaţa lui Shannon ar fi putut să aibă total alt curs. Cum putea Shannon să se uite la mama ei, în fiecare zi? Cum ar putea s-o ierte vreodată?
Izzy şi-a acoperit faţa cu palmele. Spre deosebire de mama lui Shannon, mama ei îşi petrecuse toţi aceşti ani singură, gândindu-se că fiica ei n-o va ierta niciodată, crezând că nu mai era iubită de nimeni. Apoi Izzy şi-a amintit că citise undeva că persoanele în comă
puteau, uneori, să-i audă pe cei iubiţi vorbind. Mama ei era în viaţă, susţinută de aparate, nu era moartă. Mai era încă timp s-o vadă, să-i spună adio. Îi va cere lui Peg s-o ducă la Bedford, mâine. Şi poate că
mama ei o va auzi cerându-i iertare.
Când Izzy a crezut că poate avea încredere în picioarele ei nesigure, s-a ridicat şi şi-a scos hainele. Genunchii, coatele şi picioarele o dureau încă, urmare a loviturilor date în pereţii compartimentului de la morgă, iar acum o durea şi capul. A intrat în cada goală, simţind porţelanul tare şi rece pe piele ca pe o piatră de mormânt, şi a dat drumul la apa fierbinte, în timp ce mâinile îi tremurau ca ale unei femei de o sută de ani. În timp ce cada se umplea, ea se uita în scurgerea căzii, cu mintea goală, simţind că-ncepe să se-ncălzească. Atunci când apa i-a ajuns la mijloc, a umplut buretele cu gel de duş şi şi-a săpunit pielea, frecând-o bine, mai zdravăn decât era necesar, privind ca-n transă clăbucii albi de pe picioare şi braţe. S-a uitat la cicatricele fine de pe braţele ei, întrebându-se acum dacă nu cumva se tăiase pentru a-şi reprima amintirile oribile despre tatăl ei. A oprit robinetul şi s-a-ntins pe spate în apa acoperită cu spumă, scufundându-se fără să se mişte; în urechi îi răsuna, ca un ceas subacvatic, cadenţa rară, regulată a unor picături de apă.
După câteva minute, şi-a trecut mâinile peste trup, mângâindu-şi cu degetele sânii, părul fin, pufos dintre picioare. De câte ori se gândise la sex, la un bărbat care să-i sărute sânii goi şi pielea caldă, care să-i atingă cele mai sensibile şi intime locuri ale trupului ei? De câte ori se gândise că face dragoste cu Ethan? De nenumărate ori. Din fericire, nu avea nicio amintire despre tatăl ei violând-o. Dar ar putea cineva să spună ce-i făcuse el? Gândul i-a umplut stomacul de greaţă.
— 238 —
S-a spălat între picioare încă o dată, apoi a stat şi s-a limpezit sub duş, lăsând să-i curgă apa fierbinte pe gât şi pe umeri. În cele din urmă, a oprit apa şi a golit cada. S-a şters cu prosopul, şi-a pus o pijama curată, apoi s-a dus în cameră şi s-a strecurat sub pătură.
Nu voi lăsa trecutul să-mi definească viitorul, s-a gândit ea. Atunci eram o altă persoană. Şi n-am de gând să-mi petrec restul vieţii plătind pentru păcatele tatălui meu. Nu vreau şi nu pot.
— 239 —
Capitolul 18
Clara
După ce-a vorbit cu Madeline şi Esther, Clara şi-a petrecut următoarele câteva săptămâni încercând să-şi dea seama unde putea să lucreze Bruno. Noaptea nu putea dormi şi ziua era cu gândurile în altă parte. La spălătorie, amesteca prosoapele cu cearşafurile, halatele de spital cu şorţurile. Când şefa i-a sesizat greşelile, a pus-o să lucreze în sala de croitorie de pe partea cealaltă a holului, unde făcea şi cârpea cămăşi, pantaloni şi cămăşi de noapte. Stătea aşezată pe un taburet şi făcea mici cusături precise, în timp ce încerca să se gândească la o nouă modalitate de a-l găsi pe Bruno. Până acum, nimic nu funcţionase.
După ce Esther i-a spus ce se-ntâmplase, Clara s-a gândit să-l vadă
pe dr. Roach pentru a-l convinge, odată pentru totdeauna, că Bruno există cu adevărat. L-ar convinge cumva să-i aducă pe muncitorii din echipa de constructori în biroul lui, unul câte unul. Bruno va fi printre ei şi o va recunoaşte pe Clara, dovedind, astfel, că ea a spus adevărul în tot acest timp. Apoi şi-a amintit că Madeline spusese că
dr. Roach îi dăduse lui Esther medicamente pentru că aceasta era superagitată şi pentru că se comporta ca şi cum viaţa ei depindea de găsirea Clarei. De ce i-ar fi administrat medicamente, dacă n-ar fi dorit s-o facă să tacă? Se temea oare că Esther aflase că Bruno era la Willard? De ce să se teamă? Înainte de-a merge la dr. Roach, trebuia să pună nişte întrebări. În după-amiaza aceea, în camera de recreere, s-a aşezat în faţa lui Esther, scuturând-o încet pentru a o trezi.
— Trebuie să te-ntreb ceva, a spus Clara, aplecându-se şi vorbind încetişor.
Esther a clipit şi şi-a ridicat capul, zâmbindu-i uşor.
— L-ai găsit pe Bruno? a întrebat ea, cam tare şi bălmăjind cuvintele.
