Uneori, mergea sprijinindu-se în baston, plângându-se c-o dor oasele din cauza vremii şi oprindu-se des să-şi maseze piciorul şontorog. În ultima vreme, din cauza primăverii umede, mergea cu baston în fiecare zi.
Urmărind-o cu privirea pe şefa urcată pe scara înaltă, Clara a tresărit când femeia s-a dezechilibrat şi aproape a căzut. Clara nu ştia ce era în neregulă cu piciorul şefei, dar s-a-ntrebat de ce femeia se aventurase pe scară pentru a schimba becul. În croitorie erau trei becuri arse, inclusiv cel de deasupra locului Clarei. Dar tavanul era înalt de doisprezece metri şi becurile la aproape zece metri de la podea. Cu siguranţă, la Willard erau bărbaţi care să facă asemenea treburi.
Apoi i-a venit, ca un şoc, o idee.
Dacă ea nu putea ajunge la Bruno, poate va găsi o cale să-l facă pe Bruno să ajungă la ea. Esther a spus că el lucra cu echipa de tâmplari.
Madeline a spus că aceştia reparau scurgerile din tavan sau montau uşi noi. Clara s-a uitat în jur, prin croitorie, încercând să-şi dea seama ce-ar putea să strice. După un minut, i-a stat inima. Uşile erau prea groase, plintele prea late. De-a lungul pereţilor se-nşirau rafturi folosite la păstrarea hainelor şi pânzeturilor împăturite şi erau zeci de taburete de lemn, mese de sortare şi scaune cu spătar înalt, dar aproape toată mobila era făcută din lemn masiv de stejar sau arţar.
Grinzile erau mai groase decât capul Clarei. Apoi şi-a dat seama că, spre deosebire de ferestrele din saloane care erau acoperite cu plasă
protectoare, părţile dinspre interior ale ferestrelor croitoriei erau vulnerabile. Geamurile erau separate prin grilaje subţiri, de lemn, şi puteau fi rupte uşor.
Cu inima-n gât, Clara s-a ridicat de pe taburet şi s-a dus la scara de pe care cobora şefa. Pe ultima treaptă, şefa şi-a pierdut echilibrul şi era gata să cadă. Clara a prins-o de-un braţ.
— Pot să te-ajut cu ceva? a întrebat Clara.
Şefa a oftat de uşurare, apoi şi-a aranjat fusta, cu faţa roşie şi mâinile noduroase tremurându-i.
— Îţi mulţumesc, drăguţo, a spus ea. Urăsc să mă urc pe scară.
— 243 —
Clara şi şefa au tras scara de-a curmezişul podelei, poziţionând-o sub următorul fasung. Clara s-a urcat pe scară şi-a schimbat becul, fără niciun incident. Apoi au tras scara sub fasungul următor, lângă
fereastra unde stătuse Clara. A tras adânc aer în piept şi s-a urcat pe scară, încercând să-şi stăpânească tremurul genunchilor. Altă opţiune nu avea. Trebuia să iasă de la Willard. Trebuia să-i găsească pe Bruno şi pe Beatrice. Şi trebuia să facă ceva ieşit din comun, înainte de a-şi pierde curajul.
Clara s-a-ntins după bec şi, cu bună ştiinţă, s-a aplecat prea mult, înclinând scara spre ferestre. S-a prefăcut că-şi pierde echilibrul şi a răsturnat-o; vârful scării s-a izbit de geamurile ferestrei, împrăştiind prin încăpere cioburi de sticlă şi aşchii de lemn. În ultima clipă, ea a dat drumul scării şi a căzut pe podea cu o bufnitură de oase rupte.
Apoi scara a căzut într-o parte, s-a izbit de-un dulap şi de pe rafturi au alunecat teancuri de cămăşi albe şi pantaloni negri, de parcă erau filmate cu încetinitorul. Raftul de sus s-a rupt în două şi scara a căzut pe podea, cu un zgomot puternic.
— Oh, Dumnezeule din ceruri! a strigat şefa. Eşti bine, drăguţo?
Infirmierii s-au năpustit în croitorie, grăbindu-se s-o ajute pe Clara. Câteva paciente se uitau cu ochi înspăimântaţi, în timp ce altele au ridicat din umeri şi au început să şuşotească. Cele mai multe priveau cu feţe bolnăvicioase, fără nicio expresie. Clara s-a ridicat pe picioarele care-i tremurau serios şi şi-a netezit rochia.
— Sunt bine, a spus ea, frecându-şi un cot.
Şoldul îi trosnea şi simţea că umărul i-a ieşit parcă din lăcaşul lui, dar nu avea de gând să se plângă şi să fie trimisă la infirmerie.
Agitată şi cu faţa roşie, şefa a ordonat tuturor să se-ntoarcă la lucru. Femeile şi-au găsit taburetele şi şi-au reluat cusutul, unele plângând, altele mormăind, altele şuşotind în spatele mâinilor tremurânde. Şefa a luat mătura şi i-a dat-o Clarei, gâfâind şi sprijinindu-se în baston, de parcă ea era cea care tocmai căzuse de pe scară.
— Scuze, a spus Clara, luând mătura. Încercam să dau o mână de ajutor.
— Nu-ţi bate capul cu asta, drăguţă, a spus şefa. Tu mătură numai mizeria, apoi găseşte-ţi alt scaun şi întoarce-te la lucru.
— 244 —
Şi-a luat bastonul cu amândouă mâinile şi s-a uitat în jurul sălii, plescăind.
— Cred că mai bine-aduc pe cineva să repare.
— Când? a întrebat Clara.
Şefa a ridicat din sprâncene.
— Cât de repede pot, a răspuns ea cu voce monotonă. Deşi habar n-am ce importanţă are asta pentru tine, drăguţă.
După micul dejun din dimineaţa următoare, Clara a năvălit pe uşa croitoriei, cu inima-n gât. Privirile i-au zburat spre fereastra spartă şi dulapul stricat, sperând să vadă nişte bărbaţi lucrând acolo. Fereastra era reparată şi dulapul dispăruse. I-au căzut umerii. Dacă tâmplarii fuseseră deja aici, îi ratase. A traversat încăperea şi a găsit un taburet liber printre celelalte femei, care aveau la picioare coşuri cu cearşafuri şi cămăşi de noapte. Cu greu a băgat aţa-n ac; lumea văzută printre lacrimile ei era înceţoşată.
Ce proastă şi nebună am fost, se gândea Clara, muşcându-şi rău buza de jos. Chiar dacă tâmplarii ar fi venit cât timp eram eu aici, nu exista nicio garanţie că Bruno ar fi fost printre ei. Aşa cum a spus Esther, e posibil ca dr. Roach să fi scăpat deja de el sau poate sunt mai multe echipe de tâmplari. Pâinea tare şi prunele uscate de la micul dejun i se-nvolburau în stomac şi Clara aproape c-a scăpat un râgâit.
Una dintre paciente a-nceput să cânte fals, cu voce ascuţită, „Bye, Bye, Blackbird”. Alta a-nceput să fredoneze şi ea, cu degetele dansând în aer, ca şi cum ar fi dirijat o orchestră invizibilă. Clara de-abia s-a abţinut ca să nu ţipe la ele să înceteze. Atunci, şefa a intrat ca să-şi facă rondul şi Clara s-a bucurat când femeile s-au oprit din cântat.
A scos o cămaşă de noapte ruptă din coş, şi-a lăsat capul în jos şi s-a apucat de lucru, înţepându-se, din greşeală, cu acul. N-a băgat în seamă înţepătura şi a continuat să lucreze, reparând o gaură din umărul cămăşii. Şefa a trecut şchiopătând pe lângă ea, în pocnetele bastonului pe scândurile podelei de lemn. Pe cămaşa din mâna Clarei a înflorit o pată roşie, însângerând petele galbene. Clara şi-a pus degetul în gură, şi-a tras scaunul şi a vârât cămaşa la fundul coşului, înjurând mărunt din buze. Femeia de lângă ea o privea dezaprobator.
Chiar atunci, Clara a auzit o voce de bărbat pe hol. A răsucit brusc
— 245 —
capul, în direcţia zgomotului, cu inima bătându-i nebuneşte. Un bărbat intra pe uşă de-a-ndăratelea, cu umerii lăsaţi, de parcă-ar fi purtat o povară grea. Luminile de pe tavan se reflectau pe capul lui chel, iar trunchiul îi era scurt şi gros, ca al unui pitic, în ciuda faptului că membrele îi erau lungi şi subţiri. Pe salopetă, avea un strat de rumeguş; parcă era un strat de puf. Bărbatul chel înainta cu spatele în cameră, cu un capăt al ramei ferestrei în mâinile lui, încercând să nu zgârie tocul uşii cu cadrul ferestrei. Clara îşi ţinea respiraţia urmărind cum fereastra înainta centimetru cu centimetru prin uşă, gândindu-se că va leşina, înainte de a vedea cine era la celălalt capăt al ramei.
Apoi umerii i s-au încovoiat. Celălalt muncitor avea pielea albă şi era înalt şi deşirat, cu părul blond, tuns scurt.
Clara s-a lăsat cu greutate pe scaun, clipind ca să-şi stăpânească
lacrimile. Bărbaţii cu fereastra au trecut pe lângă ea şi-au sprijinit fereastra de perete, lângă fereastra placată.
— Unde aşezaţi dulapul? l-a întrebat şefa pe chelios.
