aibă o familie și când vedea copii în magazine și cafenele le zâmbea și le făcea semn cu mâna.
— Copiii își găsesc loc în viața ta, spusese el odată. A avea un copil nu trebuie să însemne că viața ta a luat sfârșit.
Niciodată nu stătuseră de vorbă pe larg despre acest subiect, pentru că de fiecare dată când venea vorba despre ceva complicat, Willow avea tendința să evite discuția. Dar era un motiv în plus pentru care îi refuzase cererea în căsătorie făcută la Barcelona.
S-a ridicat obosită și a intrat în bucătărie. Vizita la sanatoriu și gândul la experiența prin care trecuse Nell o zguduiseră. În tren, pe drum spre casă, trimisese un e-mail grupului de pe Facebook al Sanatoriului Mayfield, în speranța de a-i găsi pe părinții lui Heather Parks, sau pe altcineva care fusese acolo în același timp cu Nell și care își amintea de ea. Lăsase un mesaj în căsuța vocală a tatălui ei în drum spre casă, dar când deschisese televizorul la știri, nu făcuseră nici un pas înainte în cazul Siennei, ceea ce însemna că el era încă reținut de poliție.
Și-a făcut o cană de ceai, s-a așezat în fotoliul ei preferat și a scos tăieturile din ziare despre Tessa James pe care i le printaseră la Fortăreață. Când a deschis plicul, din el a căzut biletul scris de Nell.
Willow a simțit că i se face rău. Era atât de obosită, încât simțea că ar putea dormi stând în picioare, dar tatăl ei avea nevoie de ea, iar asta însemna s-o găsească pe Nell într-un fel sau altul. Când a început să
citească articolele, s-a auzit soneria. A scos un oftat greu, s-a ridicat și s-a dus să deschidă.
— Bună, iubito, încep să cred că mă eviți.
Charlie stătea în fața ei, sprijinit de perete.
S-a înduioșat la vederea lui. Părea obosit și își mușca buza, ceea ce făcea întotdeauna când era supărat și încerca să nu spună nimic.
— Sigur că nu te evit. Au fost câteva zile nebune.
— Știu, am auzit despre tatăl tău. Ar fi fost frumos să o aud de la tine, nu de la știri. Pot să intru?
— Sigur. Iartă-mă, sunt foarte împrăștiată.
L-a urmat de-a lungul holului către bucătărie, iar el și-a ocupat locul obișnuit la colț, unde a rămas cu brațele încrucișate. Doar că astăzi nu se simțea deloc confortabil, și pentru prima oară Willow nu dorea ca el să
fie aici și ar fi preferat să îl vadă plecat.
— Te simți bine? a întrebat el, încruntat.
— Sunt foarte obosită, proiectul ăsta chiar m-a dărâmat.
Și-a turnat un pahar de apă.
Charlie a clătinat din cap.
— Și presupun că ești supărată pentru tatăl tău. Willow, te rog, nu mă ține la depărtare.
Și-a mușcat și mai tare buza.
— Nu te țin la depărtare.
A ieșit din bucătărie și a intrat în dormitor, unde a început să se dezbrace și să-și pună pijamaua.
— Iubito, tatăl tău este la toate știrile și tu nici măcar nu m-ai sunat.
Se presupune că ne iubim, eu sunt prima persoană spre care te îndrepți, iar eu nu am mai vorbit cu tine de două zile.
— Charlie, nu am nevoie de asta acum.
— Îmi pare rău, dar eu am. Întotdeauna îmi mușc limba când mă ții la distanța și încerc să îți ofer spațiu, sperând că într-o zi îți vei deschide sufletul față de mine. Dar tu nu o faci niciodată. Părinții mei mă tot întreabă dacă te simți bine și unde ești, iar eu nu știu, nu știu ce să le spun.
Lui Willow îi era din nou greață și era pe punctul de a izbucni în plâns.
— Spune-le că nu știi pentru că nu ai vorbit cu mine.
— Nu pot face asta, Willow. Nu mai pot. Nu mă lași să mă apropii de tine. Te iubesc atât de mult, dar în jurul tău este un zid de care nu pot trece.
— Bine, a zis ea.
El a privit-o.
— Bine?
— Da, bine, îți respect alegerea. Îmi pare rău că nu-ți pot da ceea ce
dorești. Cred că cel mai bine ar fi să pleci.
Jinduia după patul ei. Jinduia după somn, ca să nu se mai gândească
la tatăl ei închis într-o celulă, din nou, iar ea, incapabilă să îl ajute în vreun fel.
— Așa, pur și simplu?
— Ce vrei de la mine?
Își dorea cu atâta disperare ca el să plece, încât simțea că i se strânge stomacul.
