— Nu înțelege copiii pentru că nu are copii. O iubea pe Alice, cum o iubea toată lumea, dar pe mine nu mă plăcea. Nu trebuie să asculți nimic din ce spune despre mine, Nell. Inventează. Își bagă nasul în treburile altora.
Acum Nell a lăsat în jos scara pe care a coborât-o furișându-se, chiar în clipa în care ceasul din hol începea să bată ora patru. Întârziase, iar Leo avea să se supere pe ea. Inima îi bubuia în piept. Îi spusese să vină sub salcie, unde vor îngropa cheia și își vor lua la revedere de la Alice împreună. Va trebui să mintă și să îi spună că cheia se afla în cutia din metal; putea să o facă, nu va verifica, avea încredere în ea.
Ceva o îndemna să facă tot ce spunea Leo. Avea un fel ciudat de a se uita țintă la ea când îi vorbea, cu o privire lungă, stăruitoare. Îi spusese că
nu avea de unde să știe că Alice va muri în camera secretă, dar că nu
puteau povesti nimănui ce se întâmplase, pentru că alții nu vor vedea lucrurile la fel ca el și s-ar putea să nu o ierte pentru ceea ce făcuse.
Nu îi plăcea ca ea să își facă prieteni noi. Trebuie să fie prudentă, spunea el: dacă spunea ceva despre Alice din greșeală? Îi știa pe toți cei de la școală și o avertiza în legătură cu cei care nu erau buni pentru ea.
— Bună, Leo, a zis ea când l-a văzut stând sub salcie.
Lovea pământul cu vârful pantofului; își dădea seama că era nervos.
— Îmi pare rău că am întârziat.
El săpase deja o groapă; totul era pregătit. A pus cutia înăuntru, apoi a luat o mână de pământ și l-a aruncat deasupra.
— Acum nimeni nu mai trebuie să afle de camera aceea, a zis Leo.
Este imposibil de găsit dacă nu știi că se află acolo.
— Bine, a zis Nell, de acord cu el.
— De acum suntem numai noi doi. Tu și cu mine împotriva lumii, a zis el, mijind ochii.
— Și cu Bobby, când va veni acasă.
— Nu, Nell, trebuie să-l ții pe Bobby la distanță. Nu putem risca să
afle; ar putea povesti cuiva. De acum vom fi numai noi doi. N-avem nevoie de nimeni altcineva, înțelegi?
— Da, Leo, a zis ea supusă.
El a început să arunce la loc pământul săpat, făcându-l morman.
— La revedere, Alice, a zis Nell în timp ce cutia dispărea.
34.
ALICE
Ajunul Anului Nou, 1969
— Bobby, ajutor!
Inima lui Alice a tresărit văzându-l pe Bobby alergând spre ea prin zăpadă.
— Alice, aici erai! Te caută toată lumea. Unde ai fost? i-a zâmbit el.
Trebuie să te ducem înapoi la mama ta, e foarte îngrijorată.
— O căutam pe Snowy, a fugit.
Cât de diferit era de Leo, și-a zis ea, întotdeauna atât de bun cu ea.
Va fi foarte supărat când o să vadă accidentul tatălui său. Nu știa ce să
spună, nu știa cum să-i spună; a simțit că amețește și ceva umed i se scurge pe față.
— Alice, Doamne, îți curge sânge de la cap. Ce s-a întâmplat? Uite.
Și-a scos batista albă din buzunar și i-a lipit-o de tâmplă.
Alice i-a luat-o din mână. Era deja udă de sânge, iar capul îi pulsa. A coborât mâna care ținea batista, s-a uitat la ea și a rămas fără suflare.
Vederea sângelui roșu aprins a făcut-o să plângă.
— Trebuie să te ducem acasă, a zis Bobby. Te-ai rănit grav la cap. Ai nevoie de un doctor.
A pus un braț după umerii ei și a dat să o conducă înapoi spre casă.
— Nu, Bobby, tatăl tău a rămas prins acolo. Trebuie să-l ajuți pe el mai întâi, a spus ea.
Expresia de pe chipul lui s-a schimbat.
— Cum adică a rămas prins?
