Mi-am îngropat gura în dosul palmei pe când un suspin grav mi-a răzbătut din piept. Îmi venea să mă prăbușesc în iarbă mlăștinoasă, să

mă las absorbită de ea. Dacă aș fi fost pământ, mi-am zis în sinea mea, aș

simți încă și mai puțin decât atunci când făceam curățenie.

Ori poate că aș fi simțit fiecare pas, fiecare talpă care mă calcă, dar poate că până și asta ar fi fost de preferat dezolării pe care o simțeam acum.

Fiindcă știam, cât se poate de sigur, că Shadi avusese încă o dată

dreptate. Mă îndrăgostisem, în sfârșit. Fusese incredibil de neprevăzut, îmi fusese sortit ca eu să-mi intersectez calea cu a cuiva pe care îl puteam iubi așa cum îl iubeam pe Gus Everett, și totuși mă simțeam norocoasă în ciuda dezolării.

Am văzut cu coada ochiului o lumină aprinzându-se și, când m-am întors înspre ea, mă așteptam să o găsesc pe Shadi pe veranda din față.

Însă lumina nu venea de pe veranda mea.

Ci de pe a lui Gus.

Atunci a început muzica, la fel de răsunătoare ca în prima seară. De parcă festivalul Pitchfork sau Bonnaroo s-ar fi desfășurat chiar acolo, în fundătură noastră.

Atunci a răsunat vocea lui Sinead O’Connor, cu versurile triste de la

„Nothing Compares 2 U“.

Ușa s-a deschis, iar el a pășit în lumină, ud leoarcă, în timp ce eu mă

gândeam că, în ciuda așteptărilor, părul lui grizonant și ușor ondulat încă reușea să sfideze gravitația, stând ridicat în sus în tot felul de unghiuri ciudate și somnoroase.

Cântecul încă mai răsuna pe toată strada, întrerupt doar de bubuiturile din ce în ce mai puțin sonore ale furtunii care se îndepărta, iar Gus a venit înspre mine prin ploaie, părând la fel de nedumerit dacă

să plângă sau să râdă, cum mă simțeam și eu acum.

Când a ajuns în dreptul meu, a încercat să spună ceva, dar melodia cânta încă pe fundal, prea tare ca să se poată auzi și el normal. Eu tremuram și dinții îmi clănțăneau, dar nu mi-era neapărat frig. Simțeam mai degrabă că pluteam în afara propriului corp.

— Nu am plănuit asta prea grozav, a spus Gus în cele din urmă

peste muzică, arătând cu subînțeles înspre propria casă.

Un zâmbet mi-a apărut pe chip, străbătută în același timp de un junghi dureros în stomac.

— Am crezut că... El și-a trecut mâna prin păr și a privit în jur, aproape rușinat. Nici nu știu ce. M-am gândit că am putea dansa.

Un hohot de râs a ieșit din mine, surprinzându-ne pe amândoi, iar fața lui Gus s-a luminat la auzul sunetului. De îndată ce s-a stins și ultima notă, lacrimile mi-au izvorât din nou în ochi, o arsură începând să se facă

resimțită în spatele nasului.

— Voiai să dansezi cu mine în ploaie? am întrebat cu voce groasă.

— Ți-am promis, a răspuns el serios, cuprinzându-mă de talie.

Ți-am spus că o să învăț.

Eu am scuturat din cap, încercând să-mi stabilizez vocea.

— Nu ai nici o promisiune de ținut, Gus.

Încet, m-a tras înspre el, înfășurându-și strâns brațele în jurul meu, căldura emanată de trupul lui diminuată doar puțin de răceala ploii.

— Nu promisiunea în sine e cea care contează, a murmurat el, chiar deasupra urechii mele drepte, pe când a început să ne legene ușor dintr-o parte în alta într-o tandră aproximare a unui dans, opusul nopții de la petrecerea frăției. Ci faptul că ți-am făcut-o ție.

January cea moale. January care nu putea niciodată să ascundă ce gândea. January pe care întotdeauna se temuse că o putea frânge.

Mi s-a pus un nod în gât. Era aproape dureros să fiu ținută așa de el, fără să știu ce avea de gând să-mi spună, sau dacă asta avea să fie ultima oară când avea să mă țină în brațe. Am dat să spun ceva, să insist încă o dată că nu avea nici o obligație față de mine și că înțelegeam starea complicată a lucrurilor.

Dar nu am putut scoate un sunet. Mâna lui era în părul meu umed, iar eu am închis ochii în timp ce un nou șuvoi de lacrimi a început să-mi curgă, îngropându-mi apoi fața în umărul lui leoarcă.

— Am crezut că ai plecat. Mașina ta...

— ...e blocată pe marginea drumului, a răspuns el. E un potop afară, zici că se sfârșește lumea.

A zâmbit forțat, dar eu n-am putut să-i răspund la fel.

Melodia se terminase, dar noi încă ne legănam, încă ne țineam în brațe, iar eu eram îngrozită de momentul când mi-ar fi dat drumul, încercând totodată să apreciez această clipă, cea în care încă nu o făcuse.

— Te-am tot sunat, a spus, iar eu am încuviințat din cap, fiindcă nu reușisem să rostesc: Știu.

În cele din urmă, am tras aer adânc în plămâni și am întrebat:

— Aceea era Naomi?

Nu am specificat femeia frumoasă de la eveniment, dar nici nu era nevoie.

— Mda, a răspuns Gus grăbit.

Eu am încuviințat din cap. Preț de câteva secunde, nici unul dintre noi nu a mai zis nimic.

— A vrut să discutăm, a reluat el. Așa că am mers alături să bem ceva.

Sunt încă în picioare, mi-am zis. Ei bine, nu chiar. Mă sprijineam de el,

Îl lăsam să-mi preia mare parte din greutatea corpului. Dar eram în viață. Iar Shadi era înăuntru, așteptându-mă. Aveam să fiu bine.

— Vrea să vă împăcați, am spus gâtuit.

Intenționam să fie o întrebare, însă a ieșit mai degrabă ca o afirmație.

Gus s-a tras puțin în spate atât cât să mă poată privi în ochi, însă eu nu am făcut la fel. Mi-am ținut obrazul lipit de pieptul lui.

— Bănuiesc că ea și Parker s-au despărțit acum ceva vreme, a spus Gus, sprijinindu-și bărbia de creștetul meu. M-a strâns și mai tare în brațe. A spus... a spus că se gândea la asta de ceva timp, dar că preferase să aștepte. Să fie sigură că nu aveam să fiu pansamentul ei.