M-am dus înspre pat ca să mă așez lângă el, însă s-a ridicat înainte să
ajung.
— Mai bine mi-aș lua la revedere. La fel și tu, dacă nu vrei să ajungi pe lista neagră a lui Pete.
Apoi a ieșit din cameră, lăsându-mă singură. M-am apropiat de bibliotecă. Pe ultimul raft se aflau patru fotografii înrămate. Una cu un bebeluș cu ochi negri înconjurat de nori pufoși și falși, ușor blurată pe fundal. Următoarea era cu Pete și Maggie, pe când erau cu vreo treizeci de ani mai tinere, cu ochelari de soare pe cap și cu un băiețel în sandale care stătea în picioare între ele. Deasupra capului său, între umerii lui Pete și ai lui Maggie, se vedea puțin din castelul Cenușăresei.
A treia fotografie era mult mai veche, un portret sepia al unei fete
zâmbind larg, cu bucle negre și o gropiță în obraz. Cea de-a patra era o poză de echipă, fetițe și băieței în echipament purpuriu, cu toții aliniați lângă o Pete mai tânără și mai slabă, cu un fluier la gât și o șapcă trasă pe ochi. L-am găsit numaidecât pe Gus, subțirel, cu părul răvășit și cu un zâmbet rușinat în colțul gurii.
Niște voci au răzbătut atunci de la parter.
— ...ești sigur că nu mai poți sta? spunea Pete.
Am pus fotografia la locul ei și am ieșit din cameră, închizând ușa în urma mea.
Am rămas tăcuți în primele două minute din drumul spre casă, însă
Gus a întrebat în cele din urmă:
— Te-ai simțit bine?
— Pete și Maggie sunt minunate, am răspuns eu pe un ton rezervat.
— Chiar sunt, a confirmat Gus, încuviințând din cap.
— Bine, am zis. Bun.
— Bun, a repetat Gus ca pentru sine, intrând pe drumul principal care ducea de-a lungul plajei.
Eu am râs, frustrată.
Privirea lui pătrunzătoare s-a întors spre mine, înmuindu-se puțin, dar și-a încleștat gura și nu s-a mai uitat la mine mai apoi.
Am privit clădirile care treceau în goană pe la geamul meu.
Majoritatea afacerilor închiseseră pe ziua aceea, dar defilase o paradă cât fusesem la Pete și comercianții ambulanți încă stăteau aliniați de-a lungul străzii, familii îmbrăcate în roșu, alb și albastru roind în jurul lor cu pungi de popcorn și moriști cu steagul Americii în mâini.
Aveam atât de multe întrebări, însă toate erau ca o nebuloasă, de neîntrebat. În propria mea poveste, nu voiam să fiu eroina care nu permite unor probleme stupide de comunicare să intervină în ceva care era vizibil bun, dar, în viața mea reală, simțeam că era mai bine să risc asta și să-mi păstrez demnitatea decât să îi expun totul lui Gus până când avea să cedeze și să recunoască faptul că nu mă voia așa cum îl voiam eu.
Mai mult de o singură dată, mi-am spus eu amărâtă. Ceva adevărat.
Când am ajuns în dreptul curbei din fața caselor noastre (mult mai târziu decât ar fi trebuit din cauza traficului pietonal crescut), Gus a spus:
— Să-mi zici cum rămâne cu mâine.
— Ce e mâine? am întrebat.
— Călătoria la Noul Eden, a răspuns, descuind portierele. Să mă
anunți dacă mai vrei să vii.
Asta era tot? Devenise complet dezinteresat de mine, fie și ca tovarășă
de cercetare?
El a ridicat din umeri și a coborât din mașină. Asta era tot. Era ora cinci după-amiaza, iar noi o apucam pe drumuri diferite. Pe 4 iulie, când nu cunoșteam pe nimeni altcineva în oraș în afară de el și de mătușile lui.
— De ce n-aș vrea să vin? am întrebat, spumegând.
Ajunsese deja aproape de veranda lui. Și-a întors capul și a ridicat încă o dată din umeri.
— Vrei să vin? am vrut eu să aflu.
— Dacă vrei tu, a răspuns.
— Nu asta te-am întrebat. Te-am întrebat dacă vrei să vin și eu cu tine mâine.
— Vreau să faci orice vrei tu să faci.
Eu mi-am încrucișat brațele la piept.
— La ce oră, m-am răstit eu.
— Pe la nouă. Probabil că o să ne ia toată ziua.
— Super. Ne vedem atunci.
