— Deci îndrăgostirea e partea care doare? am întrebat eu râzând neamuzată. Și dacă ajungi să te îndrăgostești fără să suferi înseamnă că

nu e îndrăgosteală?

— Nu, a spus Shadi serioasă. Îndrăgostirea e partea care îți taie răsuflarea. E partea în care nu-ți vine să crezi că persoana dinaintea ta există odată cu tine și că s-a întâmplat să-ți taie calea. Presupun că te face să te consideri norocos că te-ai născut tocmai atunci și tocmai acolo.

Lacrimile mi-au întunecat vederea. Așa simțeam pentru Gus, însă

mi se mai întâmplase o dată.

— Greșești când spui că nu m-ai văzut niciodată îndrăgostită, am zis, iar Shadi și-a înclinat capul gânditoare. Așa m-am simțit când te-am întâlnit pe tine.

Un zâmbet i-a apărut pe față, aruncând o pernă de pe canapea înspre mine.

— Te iubesc, Janie! mi-a spus.

— Eu mai mult.

După o clipă, zâmbetul i-a dispărut și a scuturat serios din cap:

— Sunt sigură că și el te iubește, a zis ea. O simt.

— Nici nu ne-ai văzut împreună, i-am atras eu atenția. Nici măcar nu l-ai întâlnit cum trebuie.

— O simt. A făcut un semn cu mâna înspre perete tocmai când un tunet răsunător a zguduit casa, fulgerele brăzdându-i ferestrele. Valul ăsta de iubire care emană dinspre casa lui. Sunt și medium.

— Deci asta e, am zis.

— Da, a făcut Shadi. Asta e.

#

Posibil să fi trecut câteva secunde din clipa în care am adormit în sfârșit pe canapea și bătaia în ușă, sau posibil să fi trecut ore bune.

Sufrageria era încă mascată de umbre furtunoase, iar tunetele cutremurau încă podelele.

Shadi s-a ridicat numaidecât în capul oaselor din celălalt capăt al canapelei și și-a strâns pătura la piept, ochii ei verzi căscându-se mari când a urmat a doua rundă de bătăi în ușă. A șoptit prin întuneric:

— Urmează să fim căsăpite cu un topor?

Atunci i-am auzit vocea prin ușă:

— January.

Shadi s-a sprijinit de brațul canapelei pe când a sărit în sus.

— El e, nu?

A bătut încă o dată în ușă, iar eu m-am ridicat în picioare, nesigură

de ce făceam. De ce ar trebui să fac, de ce voiam să fac. M-am uitat la Shadi, punându-i mutește toate aceste întrebări.

Ea a ridicat din umeri tocmai când s-a auzit o nouă bătaie în ușă.

— Te rog, a spus Gus. Te rog, January, nu-ți mai cer nimic dacă nu mai vrei, dar te rog, te rog, vorbește cu mine.

A tăcut, iar șuieratul vântului a accentuat și mai mult pauza, implorând să fie umplută. Îmi simțeam gâtul de parcă mi s-ar fi surpat, de parcă aș fi avut nevoie să înghit tot molozul de acolo înainte să poată

ieși cuvintele.

— Tu ce ai face? am întrebat-o pe Shadi.

Ea a oftat prelung.

— Știi ce aș face eu, Janie.

O spusese noaptea trecută: Aș vrea să pot face literalmente ceva să

înceteze. Fusese o glumă, firește că putea face ceva ca să înceteze, și totuși nu reușea niciodată să lase apelurile și mesajele acelea fără un răspuns și nici nu se putea convinge să nu viziteze familia unui nou iubit cu ocazia unei sărbători naționale. În nici un caz nu ar fi dat cu piciorul unei posibile iubiri.

Nu știam – nu puteam ști – ce voia să-mi spună Gus cu privire la noaptea trecută, la Naomi sau cu privire la noi. Nu știam, dar știam că

aveam să supraviețuiesc.

M-am gândit la momentul acela din mașină, când încercasem să mi-l întipăresc în memorie, ca atunci când aveam să privesc în urmă să-mi pot spune că meritase.

Și că preț de câteva săptămâni fusesem mai fericită decât în restul anului.

Da, m-am gândit. Era adevărat.

Chiar atunci mi s-a tăiat respirația de parcă aș fi alergat încă o dată

goală în valurile reci ale lacului Michigan. Eram recunoscătoare că eram în viață, chiar și cu gunoaiele care pluteau. Recunoscătoare că o aveam pe Shadi aici. Că citisem scrisorile de la tata și că mă mutasem alături de August Everett.

Orice ar fi urmat, aveam să supraviețuiesc, așa cum supraviețuise și Shadi de atâtea ori.

Până când am conștientizat toate acestea, trebuie să fi trecut un minut în care nu s-au mai auzit alte bătăi în ușă și nici alte strigăte, iar eu m-am grăbit spre ușă cu inima bătându-mi nebunește în timp ce Shadi mă aplauda de pe canapea de parcă ar fi urmărit o cursă olimpică din tribune.

Am deschis ușa care dădea înspre veranda întunecată și furtunoasă, însă aceasta era goală. Am fugit afară, desculță, am coborât treptele și am cercetat curtea, strada din față, treptele ușii de alături.

Gus nu era pe nicăieri. Am coborât treptele într-o fugă necugetată și, pe la jumătatea lor, am sărit direct pe iarbă, tălpile lipăindu-mi prin noroi. Ajunsesem în dreptul curții din față a casei lui Gus când mi-am dat seama că mașina lui nici nu era acolo.

Plecase. Îl ratasem. Nu eram sigură dacă începusem din nou să

plâng sau dacă îmi epuizasem toate lacrimile. Mă dureau coastele și tot ce se găsea dincolo de ele. Umerii îmi tremurau, iar fața îmi era umedă, deși posibil ca asta să fi fost și de la aversa care învăluia micuța noastră

stradă dinspre plajă. Era sub apă acum, iar curentul ducea frunzele și gunoaiele la vale.

Îmi venea să țip. Fusesem atât de răbdătoare cu Gus întreaga vară. Îi spusesem că aveam să fiu și fusesem, iar acum întorsesem spatele la ceea ce probabil că fusese ultima noastră șansă.