M-am întins pe podea și am privit în sus la stele. Nori întunecați și pufoși alunecau pe cer, făcându-i să dispară încetul cu încetul, iar eu îi urmăream ca pe o numărătoare inversă, deși a ce, nu știam. Scrisorile stăteau grămadă în jurul meu, toate deschise, toate citite. Două ore numi oferiseră împăcarea, însă era un timp pe care nu mă așteptam să-l mai am cu el. Cuvintele pe care nu mi le adresase fuseseră în cele din urmă

rostite. Mă simțeam de parcă aș fi călătorit în timp.

Eram rănită, pe jumătate vindecată și cu rănile zgândărite din nou.

„Everybody Hurts“ răsuna pe fundalul gândurilor mele. Aș fi zis că îi înțelegeam aspectul consolator, ideea că durerea ta nu era singură.

Ceva din toată asta o făcea să pară și mai mare, și mai mică în același timp. Mai mică fiindcă întreaga lume părea să doară. Mai mare pentru că

puteam în sfârșit recunoaște că toate celelalte sentimente asupra cărora mă concentrasem fuseseră o distragere de la durerea cea mai mare.

Tatăl meu nu mai era. Și aveam să-i simt lipsa pentru tot restul vieții.

Iar asta trebuia să fie în regulă.

M-am întins după telefon și am deschis aplicația de YouTube. Am tastat „Everybody Hurts“ și am ascultat-o acolo, la difuzorul telefonului.

Când s-a terminat, am pus-o din nou.

Durerea s-a instalat într-un ritm profund. Se simțea aproape ca un efort fizic, o arsură crescândă în mușchii și în încheieturile mele. Odată, în timpul unui sezon prost de dureri de cap, doctorul îmi spusese că

durerea era modul corpului nostru de a se face ascultat.

— Uneori e un avertisment, îmi spusese ea, alteori e o tabelă de marcaj.

Nu știam care era intenția durerii ăsteia, dar m-am gândit: dacă o ascult, poate va fi dispusă să dispară înapoi o vreme.

Poate că noaptea asta de durere avea să-mi aducă o zi de ușurare.

Cântecul s-a terminat încă o dată. L-am pus de la început.

Noaptea era rece. M-am întrebat cât de rece avea să fie în ianuarie.

Voiam să aflu. Dacă aflam, ar fi însemnat încă o parte din el pe care aș fi putut-o întâlni.

Am strâns plicurile într-un teanc ordonat și m-am ridicat să plec spre casă, însă acum, când vizualizam casa de pe malul lacului, am fost

străbătută de o nouă și stranie variație a acelei dureri mistuitoare: Gus în Re minor.

Mă simțeam de parcă urma să mă dezmembrez, de parcă țesuturile conjunctive dintre coastele din stânga și cele din dreapta îmi fuseseră

luate, iar eu urmam să mă despic în două.

Trecuseră câteva ore de când ne despărțiserăm. Nu primisem nici un apel, nici măcar un mesaj. M-am gândit la expresia de pe fața lui când o văzuse, de parcă dinaintea lui s-ar fi aflat o fantomă. O fantomă mică și frumoasă, pe care cândva o iubise atât de nebunește, încât se căsătorise cu ea. Atât de nebunește, încât fusese dispus să lase totul deoparte chiar și după ce ea îi frânsese inima în bucăți.

Am început din nou să plâng, atât de tare, încât nu mai vedeam.

Am intrat în mesajele cu Shadi și i-am scris: Am nevoie de tine.

În câteva secunde, mi-a răspuns: Iau primul tren.

M-am uitat lung la telefon preț de încă o secundă. Nu era decât o singură persoană în toată lumea cu care chiar aș fi vrut să discut acum.

Am tastat numele și mi-am dus telefonul la ureche.

Era în puterea nopții. Nu mă așteptam să-mi răspundă, dar, la al doilea apel, am auzit linia conectându-se.

— Janie? a șoptit mama grăbită. Ești bine?

— Nu, am scâncit eu.

— Spune-mi, scumpo, am auzit-o vorbind cu glas rugător, ridicându-se în capul oaselor, cearșafurile foșnind și clicul lămpii de pe noptieră aprinzându-se. Sunt aici acum, scumpo. Spune-mi tot ce s-a întâmplat.

Vocea mi s-a pițigăiat pe când am început cu începutul.

— Ți-am zis că Jacques s-a despărțit de mine într-un jacuzzi?

— Rahatul ăla cu ochi! a exclamat mama.

Și apoi i-am povestit și restul. I-am spus tot.

#

Shadi a ajuns la zece dimineața cu o geantă de voiaj în care ar fi încăput lejer un jucător de baschet și cu o cutie cu produse proaspete.

Când am deschis ușa și am văzut-o pe veranda scăldată în soare, m-am aplecat înainte să văd mai întâi ce era în cutia de carton și am întrebat:

— Fără băutură?

— Știai că ai o super piață cu produse de la fermierii locali la nici două străzi de aici? a făcut ea, strecurându-se înăuntru. Și că singurul șofer de Uber pare să fie orb cu acte în regulă?

Am încercat să râd, dar numai văzând-o aici m-a făcut să-mi dea lacrimile.

— O, scumpo! a făcut Shadi și a lăsat cutia pe canapea înainte să mă

cuprindă într-o îmbrățișare toată numai apă de trandafiri și ulei de cocos, îmi pare așa de rău, a continuat, mâna ei jucându-se în părul meu într-o manieră blândă, maternă.

S-a tras înapoi și, apucându-mă de brațe, m-a examinat și a spus încetișor:

— Vestea bună este că pielea ta arată ca a unui bebeluș. Ce ai mâncat pe aici?

— Nimic de genul ăla, am zis, arătând cu capul înspre cutia cu dovlecei și verdețuri.

— Dietă improvizată? s-a panicat ea, iar după ce am încuviințat din cap, m-a bătut ușor pe braț și s-a întors spre bucătărie, luând și cutia în brațe pe drum. M-am gândit eu. Înainte de băutură și de plâns, ai nevoie de legume. Și probabil și de niște ouă.

S-a oprit brusc în ușa bucătăriei și a rămas cu gura căscată la proporțiile, amploarea și stilul mizeriei dezgustătoare pe care reușisem să o fac.

— OOOOK, a făcut ea, regrupându-se pe măsură ce punea legumele pe bucățica de blat rămasă liberă. Ce-ai zice să te schimbi de pantalonii ăia, iar eu mă apuc de gustare.