Singura promisiune pe care o ai în viața asta este momentul prezent.

Iar eu îl trăiam din plin.

Eram fericită acum.

Puteam trăi cu asta. Puteam învăța să trăiesc astfel.

Încet, a început să mă legene din nou înainte și înapoi. Eu mi-am petrecut brațele pe după gâtul lui și le-am lăsat pe ale lui să mă prindă de talie. Am rămas amândoi în loc, învățând să dansăm în ploaie.

Capitolul 28. Nouă luni mai târziu

— Ești gata? a întrebat Gus.

Am strâns la piept exemplarul în avans al cărții Marea familie Marconi. Aveam bănuiala că nu aveam să fiu nicicând gata. Nici pentru cartea asta, nici pentru el. Să o înmânez lumii avea să se simtă de parcă

m-aș fi aruncat cu capul înainte dintr-un avion cu speranța că mai jos se va afla ceva care se va ridica să mă prindă. L-am întrebat pe Gus:

— Tu ești?

El a înclinat din cap, cumpănind. Ajunsese la partea de redactare a propriei cărți, așa că manuscrisul lui era prins între clipsuri, nu în coperțile ieftine folosite pentru exemplarele în avans.

În cele din urmă, cartea mea se vânduse cu trei săptămâni înaintea cărții lui, însă a lui avusese vânzări puțin mai mari, așa că amândoi hotărâsem să renunțăm la pseudonime. Scriseserăm cărți de care eram mândri și, chiar dacă erau într-un stil diferit față de ce scriam de obicei, tot ale noastre erau.

Era ciudat să nu văd micul soare pe deasupra valurilor, logoul lui Sandy Lowe pe cotor, acolo unde fusese la toate celelalte cărți ale mele.

Însă știam că următoarea mea carte, Bădăranul, avea să-l aibă, așa că totul era în regulă.

Cititorii aveau să adore Bădăranul. Și mie îmi plăcea la nebunie. Nici mai mult, nici mai puțin decât îmi plăcea Marea familie Marconi. Dar poate că eram puțin mai protectoare cu cei din familia Marconi decât cu restul protagoniștilor mei, fiindcă nu știam cum aveau să fie judecați.

Anya insistase că oricine căruia nu i-ar fi venit să-i îmbrace pe cei din familia Marconi în cea mai fină mătase și să le dea să mănânce struguri cu mâna era doar un porc care nu avea nevoie de perle. Nu-ți face griji. Firește, spusese asta după ce îi trimisesem prima recenzie din această dimineață, care fusese în mare parte pozitivă, cu excepția descrierii personajelor drept

„complicate” și pe însăși Eleanor ca fiind „prea stridentă”.

— Cred că sunt gata, a răspuns Gus, întinzându-mi vraful de pagini.

Nu avea nici un motiv de îngrijorare și mi-am spus că nici eu nu aveam. În ultimul an, îi citisem ambele cărți, iar el le citise pe cele trei ale mele, iar până acum nici unul dintre noi nu fusese scârbit de scrisul celuilalt.

Dimpotrivă, să citesc Revelațiile fusese ca și cum aș fi înotat prin mintea lui Gus. Fusese răscolitor și frumos, foarte, foarte amuzant pe alocuri și extrem de straniu în altele.

I-am întins cartea, iar el a rânjit la vederea coperții, dungile unui cort unduindu-se în jos și alcătuind siluetele celor doi protagoniști, unindu-i.

— E o zi bună, a spus Gus.

Mai zicea asta uneori, de obicei când eram în toiul vreunei activități obișnuite, ca încărcatul mașinii de spălat vase sau ștersul de praf al sufrageriei lui. De când vândusem casa tatei, în februarie, petrecusem mult timp în casa de vacanța de alături, însă Gus mă vizitase și el în apartamentul meu din oraș. Se afla deasupra magazinului de muzică și, în timpul zilei, în vreme ce lucram în colțișorul meu de luat micul dejun, puteam auzi studenții rătăciți care veneau acolo să testeze tobele care nu ar fi încăput în veci în cămăruțele lor de la cămin. Și chiar dacă ne deranjau, era ceva ce împărtășeam amândoi.

Sinceră să fiu, uneori mie și lui Gus ne plăcea să fim morocănoși împreună.

Noaptea, după ce magazinul se închidea, proprietarii, o soră și un frate de vârstă mijlocie, ambii cu cercei din os în urechi, dădeau muzica tare – Dylan sau Neil Young, Crazy Horse sau The Rolling Stones – și ieșeau pe veranda din spate, fumând dintr-un singur cui. Eu și Gus stăteam pe micul meu balcon de deasupra lor, lăsând mirosurile și sunetele să plutească până la noi.

— E o zi bună, obișnuia să spună el sau, dacă se încuia din greșeală

pe balcon, spunea ceva în genul: Ce zi afurisită!

Atunci cobora pe scara de incendiu la cei doi frați care fumau iarbă

și îi întreba dacă le poate trece prin magazin ca să ajungă la cea de-a doua scară din interiorul grădinii, iar ei îi răspundeau „Sigur, omule!”, așa că

un minut mai târziu reapărea în spatele meu cu o bere rece în mână.

Uneori, mi se făcea dor de bucătăria din vechea casă, cu faianța ei albastru cu alb pictată manual, însă în ultimele săptămâni, pe când se făcuse din nou vară, preferasem să ascult zarva și râsetul familiei cu șase membri care locuia acum acolo și îmi închipuiam că se bucurau de decorul ei la fel de mult pe cât mă bucurasem și eu. Poate că, într-o zi, unul dintre cei patru copii avea să descrie acele modele minuțioase copiilor săi, o frântură de amintire ce ar fi reușit să rămână la fel de

pronunțată în timp ce toate celelalte ar fi devenit vagi și încețoșate.

— Chiar e o zi bună, am fost eu de acord.

Mâine urma să fie aniversarea zilei când Naomi îl părăsise pe Gus, noaptea când el împlinea 33 de ani, însă anul acesta îi spusese lui Markham că nu voia marea petrecere.

— Nu vreau decât să stau pe plajă și să citesc, spusese el, planul nostru din ultimele două săptămâni.

Aveam să facem schimb de cele mai nou-apărute cărți ale noastre și să le citim afară.

Eram, desigur, surprinsă de decizia lui. Cu toate că amândurora ne plăcea priveliștea, în ultimul an observasem că Gus nu mințise când spusese cât de puțin timp petrecea pe plajă. O găsea prea aglomerată pe timpul zilei, iar pe timpul nopții era oricum prea frig ca să poți înota.

Petrecusem mai mult timp acolo în ianuarie și februarie, plimbându-ne de-a lungul valurilor înghețate și ținându-ne de braț în timp ce ne aflam la marginea lumii, mijind ochii înspre lumina care pălea, cu gecile foșnind.

Lacul înghețase deja atât de mult, încât puteam merge pe el până la farul în care intrase tata cândva cu tricicleta lui. Ba mai mult de atât, apa înghețase atât de sus, încât zăpada se adunase până în vârful farului, iar noi ne puteam cățăra până pe el, stând acolo de parcă ar fi fost o întreagă

civilizație pierdută sub noi. Gus își ținea brațul după gâtul meu și intona în barbă Este iunie în ianuarie fiindcă sunt îndrăgostit.

Eu a trebuit să-mi cumpăr o haină mai mare. Una care arăta ca un sac de dormit cu mâneci. O glugă îmblănită și niște ghete îmblănite și ele până la glezne, iar uneori purtam chiar și hanorace sau bluze cu mânecă

lungă pe dedesubt.

Dar soarele – să fiu a naibii! – soarele strălucea cu atâta forță în acele zile de iarnă, făcând să lucească fiecare margine de cristal mai ascuțită.

Era de parcă ne aflam pe altă planetă, doar eu și Gus, mai aproape ca niciodată de o stea. Fețele ne amorțeau atât de rău, încât nici nu mai simțeam mucii curgându-ne, iar când mergeam în interior, degetele erau vinete (cu mănuși sau nu) și obrajii îmbujorați. Aprindeam șemineul pe gaz și ne prăbușeam pe canapea, tremurând și clănțănind din dinți, prea amorțiți ca să ne mai dezbrăcăm, cuibărindu-ne pe sub pături fără nici o eleganță.

— January, January, cânta Gus, cu dinții clănțănindu-i de la frig.

Chiar dacă nu sunt fulgi de zăpadă, va fi ianuarie tot anul.

Nu-mi plăcuse niciodată iarna, însă acum înțelegeam. În seara aceea, pe când stăteam pe pătură pe nisip, era plăcut, doar că trebuia să împărți valurile sclipitoare cu încă vreo treizeci de oameni. Era un alt tip de frumusețe, să auzi scâncetul și clipocitul apei care se izbea de mal, ca în nopțile în care stăteam în curtea din spate a părinților mei, auzindu-i pe copiii vecinilor cum aleargă după licurici. Mă bucuram că Gus era dispus să ne dea o șansă.

Am citit vreo două ore, după care ne-am împleticit înapoi acasă pe întuneric. Am dormit acasă la el în noaptea aceea, iar când m-am trezit, el se dăduse deja jos din pat, bolborositul ibricului pe foc răzbătând din bucătărie.

Ne-am dus din nou pe plajă în acea după-amiază și am stat umăr lângă umăr, fiecare citind cartea celuilalt ca deunăzi. Eram curioasă ce avea să creadă despre finalul meu, dacă avea să i se pară și lui contradictoriu sau dacă avea să fie dezamăgit că nu rămăsesem la un final nefericit.

Însă cartea lui era mai scurtă, așa că eu am terminat prima, izbucnind în râs atunci când și-a ridicat privirea spre mine, uimit, din paginile cărții.