— Și discuți cu Olive Llewellyn a doua zi?
— Da.
Deja îi citisem toate cărțile. Nu-mi plăcuse niciuna dintre ele în mod deosebit, dar era greu de stabilit dacă de vină erau cărțile sau groaza pe care o simțeam când mă gândeam la ea, dat fiind momentul din viața ei în care fusese programat interviul.
— Știi că te întâlnești cu ea în ultima săptămână din viața ei, a spus Zoey. O să-i iei interviul în Philadelphia, iar ea va muri trei zile mai târziu, într-o cameră de hotel din New York.
— Știu.
Lucrul ăsta mă supăra puțin.
Chipul lui Zoey s-a îmblânzit.
— Mai ții minte cum ne cita mama din Marienbad când eram mici?
Am dat din cap și pentru o clipă m-am întors la spital, în ultimele zile ale mamei, în săptămâna din afara timpului și a spațiului, când nu plecam nicio clipă de la căpătâiul ei.
— Dar o să te ții cu firea, nu-i așa?
După felul în care mă privea sora mea, știam că vedea un Gaspery din trecut, o versiune a mea lipsită de ambiție, care era predispusă la greșeală, care trăia la voia întâmplării și nu-și petrecuse ultimii cinci ani pregătindu-se, studiind și cercetând.
— Sigur că da. Sunt un profesionist.
Cunoșteam detalii despre viața și moartea ei: Olive Llewellyn a căzut victimă unei pandemii care izbucnise în timpul unui turneu de promovare a romanului Marienbad. A murit într-o cameră de hotel din Republica Atlantică. Dar, desigur, îmi trecuse prin cap să încalc protocolul, atunci și două zile mai târziu, dimineața, când m-am 143
- MAREA LINIȘTII -
prezentat în camera de călătorii, când au fost introduse coordonatele în dispozitivul meu, când am intrat în mașină, să mă întâlnesc cu ea.
144
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
Ultimul turneu de promovare a cărții de pe Pământ /
2203
— Uitați, a spus jurnalistul, nu vreau să vă stânjenesc sau să vă
pun în dificultate. Dar sunt curios dacă ați trăit ceva ciudat în terminalul aerospațial din Oklahoma City.
În liniștea aceea, Olive auzea zumzetul slab al clădirii, zgomotele sistemului de aerisire și ale instalației de apă. Poate că n-ar fi recunoscut, dacă n-ar fi prins-o chiar la finalul turneului, dacă n-ar fi fost atât de obosită. Jurnalistul, Gaspery-Jacques Roberts, o privea cu atenție. Olive simțea că știe deja ce urmează să spună.
— Nu mă deranjează să vorbesc despre asta, a răspuns ea, dar mi-e teamă să nu par prea excentrică, dacă ajunge în versiunea finală a interviului. Putem discuta între patru ochi pentru o clipă?
— Da, a spus el.
— Eram în terminal. Mă îndreptam spre zborul meu și-mi amintesc că am trecut pe lângă un tip care cânta la vioară. Și atunci, totul s-a întunecat brusc în jurul meu și eram într-o pădure. Doar o clipă. A fost…
— A fost exact ca scena pe care ați descris-o în carte, a spus Gaspery.
— Da.
— Puteți să-mi mai spuneți și altceva?
— Nu mai e mare lucru de spus. Totul s-a petrecut atât de rapid.
Am avut impresia… O să pară o nebunie, dar am fost în două locuri în același timp. Când spun că eram în pădure, eram simultan și în terminal.
— Știam eu, am conchis.
— Nu sunt sigură că…
Olive nu știa cum să pună întrebarea.
— Are vreo semnificație? a întrebat ea.
145
- MAREA LINIȘTII -
El a privit-o, părând să decidă cu greu ce să spună în continuare.
— Va suna stupid, a zis el, forțându-se să pară degajat, dar redactorului meu de la Contingencies Magazine îi place să închei interviurile cu o întrebare simpatică.
Olive și-a împreunat degetele și a dat aprobator din cap.
— Bun, așadar, a continuat Gaspery, asta e o întrebare despre destin, presupun?
