— Poate îmi povestiți puțin despre cum arată zilele dumneavoastră. Dacă nu vă deranjează. Încă n-am pornit reportofonul, apropo. Doar stăm de vorbă.
Am dat aprobator din cap. Aveam de gând să-l descumpănesc.
Intenționam să-i citez din Shakespeare, deoarece știam că încă nu auzise de el. Aveam de gând să-i zic fiule, pentru că nu suporta să-i spui „fiule” și iritarea urma să-i distragă atenția. Aveam s-o aduc în discuție pe soția mea moartă, pentru că-l stânjenea căsnicia lui ratată.
Aveam să-l fac să se simtă nesigur de accentul lui, pentru că cele mai dificile lucruri din perioada de instructaj i se păruseră accentele și dialectele. Dar, înainte de toate, aveam să-l dezarmez cu tihna din viața mea.
— Ei bine, am spus. Stau acolo câteva ore pe zi și cânt la vioară, în timp ce câinele moțăie la picioarele mele, iar navetiștii trec în viteză
pe lângă mine și-mi aruncă mărunțiș. Gonesc cu o viteză
neomenească; navetiștii, vreau să spun. Mi-a luat ceva timp să mă
obișnuiesc cu asta.
— Sunteți de pe-aici? a întrebat investigatorul.
— De la o fermă din afara orașului. Am trăit acolo toată viața. Dar, ascultă, fiule, când am preluat eu ferma, agricultura devenise deja, în mare măsură, doar un spectacol. Privești roboții mergând pe câmpuri. Le mai umbli uneori la setări, dar sunt bine făcuți, de cele mai multe ori se reglează singuri, n-au prea mare nevoie de tine.
Cânți la vioară pe câmp, doar ca să ai ceva de făcut. În depărtare, navele spațiale se înalță iuți, ca niște licurici, dar sunt și mai rapide de aproape.
Când cântam la vioară în terminalul aerospațial, aveam uneori impresia că navele spațiale cad în sus, că gravitația e inversată. Se 212
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
umpleau cu încărcătura lor de navetiști cu fețe inexpresive, apoi cădeau spre cer. Uneori navetiștii se uitau la mine în timp ce treceau și-mi aruncau monede în pălărie. Le priveam navele purtându-i în sus dimineața devreme, la slujbe din Los Angeles, Nairobi, Edinburgh, Beijing. Mă gândeam la sufletele lor, care se mișcau iute pe cerul dimineții.
— După ce mi-a murit soția, i-am spus investigatorului, am mai păstrat ferma un an, apoi m-am gândit: s-o ia naiba!
El dădea din cap, se prefăcea interesat, încerca să nu aibă emoții, să se convingă pe sine că face treabă bună. Ce nu i-am spus: simțeam că fără Talia aș putea să mă topesc în aer, acolo, singur. Doar eu, câinele și roboții de la fermă, zi după zi. „Singurătate” nu era un cuvânt destul de puternic pentru sentimentul acela. Tot pustiul din jur. Noaptea stăteam pe verandă cu câinele, ca să evit casa cufundată
în tăcere. Mă jucam, precum copiii, jocul acela în care mijești ochii și aproape te convingi că vezi punctele mai luminoase ale coloniilor de pe suprafața Lunii. În depărtare, dincolo de câmpuri, luminile orașului.
— E vreo problemă dacă pornesc reportofonul? a întrebat investigatorul.
— Te rog.
— Bun, e pornit. Vă mulțumesc pentru că stați de vorbă cu mine.
— Cu plăcere. Mulțumesc că-mi faci cinste cu masa de prânz.
— Acum, pentru înregistrare, sunteți violonist? a spus versiunea mea mai tânără.
Am urmat scenariul.
— Da, am răspuns. Cânt în terminalul aerospațial.
Când nu cântam la vioară în terminalul aerospațial, îmi plăcea să-mi plimb câinele pe străzile dintre turnuri. Pe străzile acelea, toată
lumea mergea mai repede decât mine, dar ce nu știau ceilalți era că
eu deja mersesem prea repede, prea departe și nu-mi mai doream 213
- MAREA LINIȘTII -
asta. M-am gândit mult la timp și mișcare în ultima vreme, la cum e să fii un punct nemișcat în iureșul fără sfârșit.
214
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
Note și mulțumiri
Citatul de la pagina 79, „Viața e minunată, dacă nu cedezi”, provine din romanul publicat în 1919 al scriitorului John Buchanan, Mr. Standfast.
Anecdota de la pagina 101: Cine seamănă vânt culege furtună –
„Niciodată nu-i spui asta unui om bun, ci semănătorului de vânt” –
e parafrazată după o afirmație pe care a făcut-o poeta americană Kay Ryan, când eram amândouă la un festival de literatură, în 2015.
În același capitol se regăsește un citat referitor la ciuma antonină, aparținând soldatului și istoricului roman din secolul al IV-lea Ammianus Marcellinus, provenit din Cartea XXIII a scrierilor lui, o lucrare fascinantă, disponibilă online.
Le sunt îndatorată volumelor Voyages of the Columbia (editor Frederic W. Howay) și Scoundrels, Dreamers and Second Sons: British Remittance Men in the Canadian West, de Mark Zuehlke.
Mulțumiri agentei mele, Katherine Fausset, și colegilor ei de la Curtis Brown; editorilor mei – Jennifer Jackson de la Knopf, din New York, Sophie Jonathan de la Picador, din Londra, și lui Jennifer Lambert, de la Harper Collins, din Canada, Toronto – și colegilor lor; agentei mele din Marea Britanie, Anna Webber, și colegilor ei de la United Agents; lui Kevin Mandel, Rachel Fershleiser și lui Semi Chellas, pentru că au citit și mi-au transmis comentarii la primele versiuni ale acestui manuscris; mulțumiri lui Michelle Jones, bona fetei mele, pentru că a avut grijă de fiica mea cât timp am scris această
carte.
