— Da.
— Cum de ești aici? Sunt sigur că Institutul Timpului n-a aprobat călătoria asta.
— Am fost arestată în ziua aceea, a spus ea. În ziua în care pe tine te-au trimis în Ohio. Aveam un post permanent și un dosar excelent, așa că nu m-au pierdut în timp, ci am stat un an în închisoare, după
care am imigrat în Coloniile Îndepărtate. Institutul Timpului crede că deține singura mașină a timpului funcțională, din toate câte există.
Nu e așa.
— Există o mașină a timpului în Coloniile Îndepărtate? Și ce, poți s-o folosești?
— M-a angajat… altă organizație de acolo, a explicat ea.
— Deși ai un asemenea dosar?
— Gaspery, a răspuns ea, nimeni nu e mai bun în meseria asta decât mine.
A spus-o cu nonșalanță; nu se lăuda.
— Să știi că încă nu-mi dau seama cu ce te ocupi.
200
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
M-a ignorat.
— Am făcut din misiunea asta o condiție pentru a accepta postul din Coloniile Îndepărtate, a continuat. Îmi pare rău că n-am putut veni mai curând. Vreau să spun, într-un punct anterior din timp.
— Nu-i nimic. Adică, mulțumesc. Mulțumesc că ai venit după
mine.
— Cred că e sigur aici, Gaspery. Ți-am creat un dosar. Ar trebui să
te acomodezi. Să cunoști vecinii.
— Zoey, n-am destule cuvinte să-ți mulțumesc.
— La fel ai face și tu pentru mine.
(Lucru nespus între noi: Eu n-am putut să fac același lucru pentru ea. Ea era la alt nivel față de mine și așa fusese dintotdeauna.)
— Nu știu dacă ne vom mai vedea vreodată, a spus Zoey.
Ne mai îmbrățișaserăm oare până atunci? Nu-mi aminteam. M-a tras aproape de ea doar o clipă, după care s-a dat înapoi și a dispărut.
Eram singur în cameră, dar singur nu era un cuvânt destul de puternic încât să exprime realitatea. Nu cunoșteam pe nimeni în acest secol, iar faptul că mai trecusem prin asta nu reușea să-mi aline singurătatea. Am avut un moment de nebunie, în care m-am întrebat ce mai face Hazelton, apoi mi-am amintit că tovarășul meu de celulă
trebuie să fi murit de bătrânețe între timp.
M-am dus la fereastră, nedumerit și am privit afară, la marea de verdeață. Ferma se întindea până aproape de orizont, câmpuri peste câmpuri, pline de roboți agricoli care se mișcau încet în lumina soarelui. În depărtare, am văzut turnurile din Oklahoma City. Cerul era de un albastru orbitor.
201
- MAREA LINIȘTII -
5
Ferma era proprietatea unui cuplu în vârstă, Clara și Mariam, care se și ocupa de ea. Femeile erau trecute de optzeci de ani și trăiseră
aici toată viața. Se bucurau să aibă un chiriaș care plătește bine – mi-au spus asta încă din prima noapte, la o cină cu quiche și cea mai proaspătă salată pe care o mâncasem în ultimele decenii – și nu aveau să-mi pună nicio întrebare. Respectau intimitatea, mai presus de orice.
— Vă mulțumesc, am spus.
— Sora ta ne-a lăsat niște acte de identitate pentru tine, a zis Clara.
Certificat de naștere și alte câteva. Vrei să-ți spunem pe numele din acte?
— Spuneți-mi Gaspery, am zis. Vă rog.
— Ei bine, Gaspery, a răspuns Clara, dacă ai vreodată nevoie de documente, sunt toate în dulapul albastru, de lângă ușa din hol.
N-am plecat deloc de la fermă în acei primi ani, dar mă temeam că
va trebui s-o fac, în cele din urmă. Când Mariam s-a îmbolnăvit, Clara a dus-o cu mașina la spital, dar pe Clara cine avea s-o ducă? Femeile aveau aproape nouăzeci de ani. Primul meu caz la Institut a avut legătură cu o dublură, îmi spusese Ephrem odată, într-o altă viață, de neînțeles. Potrivit celui mai bun soft de recunoaștere facială pe care-l avem la dispoziție, aceeași femeie apărea în fotografii și înregistrări video realizate în 1925 și 2093. Ori de câte ori îmi imaginam că plec de la fermă, îmi închipuiam camere de supraveghere care îmi surprindeau fața și lansau semnale de alarmă de-a lungul secolelor, apoi un agent al Institutului Timpului sosea să ancheteze, declanșând o cascadă de orori. Am vorbit cu Clara, care s-a interesat discret la un vecin ce avea un prieten cu contacte utile, iar la scurt timp după aceea, stăteam întins pe spate pe masa din bucătăria fermei și eram supus unei remodelări laser a feței și unei recolorări a irisului.
202
