194
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
Anomalia
195
- MAREA LINIȘTII -
1
Așa-i sfârșitul cel făgăduit?
Un rând din romanul Marienbad, al lui Olive Llewellyn, dar, de fapt, un citat din Shakespeare. L-am găsit în biblioteca închisorii, după vreo cinci sau șase ani, într-un volum broșat, cu coperta lipsă.
196
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
2
Nicio stea mi strălucește veșnic.
197
- MAREA LINIȘTII -
3
Nu la foarte mult timp după ce am împlinit șaizeci de ani, am făcut o complicație la inimă, genul de problemă care s-ar fi remediat ușor în secolul meu, dar care era periculoasă în această epocă și în acest loc, așa că am fost transferat la spitalul închisorii. Nu vedeam Luna din patul meu, prin urmare nu aveam ce face acum, decât să închid ochii și să rulez filme vechi:
mergeam la școală în Orașul Nopții, treceam pe lângă casa în carecopilărise Olive Llewellyn, cu fereastra bătută în scânduri și cu placaaceea comemorativă;
stăteam în biserica din Caiette în 1912, îmbrăcat în sutană, așteptândca Edwin St Andrew să intre împleticindu-se;alergam după veverițe la vârsta de cinci ani, în fâșia de sălbăticiedintre domul Orașului Nopții și Șoseaua de Periferie;beam cu Ephrem în spatele școlii într-o după-amiază lipsită de luminasoarelui, când aveam vreo cincisprezece ani, așadar o după-amiază
dintre acelea care păreau puțin periculoase, deși tot ce făceam era să
ne cherchelim nițel și să ne spunem bancuri prostești;o țineam de mână pe mama și râdeam, într-o zi însorită din OrașulNopții, când aveam șase sau șapte ani, mă opream să privesc râul depe un pod pietonal, râul întunecat și scânteietor de dedesubt…
— Gaspery.
Am simțit o durere ascuțită în braț. Am icnit și eram cât pe ce să
strig, dar aveam o mână pe gură.
— Șșș, a șoptit Zoey.
Părea să aibă vreo patruzeci de ani, purta uniformă de asistentă și tocmai îmi scosese localizatorul din braț. Am privit-o lung, fără să
înțeleg.
— O să-ți pun ăsta sub limbă, a explicat ea.
198
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
A ridicat obiectul în așa fel încât să-l văd: un nou localizator, care să-i corespundă noului dispozitiv pe care mi-l îndesa în mână.
Trăsese perdeaua în jurul patului meu. Și-a ținut dispozitivul lângă
al meu preț de vreo două secunde, până când dispozitivele au început să emită lumină rapid, sincronizându-se. Am privit lung luminile acelea…
199
- MAREA LINIȘTII -
4
…și apoi ne aflam în altă încăpere, în alt loc.
Stăteam întins pe spate, pe o podea de lemn, într-un dormitor din ceva ce mi se părea un fel de casă de pe vremuri. Brațul îmi sângera; mi l-am dus, din reflex, la piept. Lumina soarelui se revărsa printr-o fereastră. M-am ridicat în capul oaselor. Am văzut un tapet cu trandafiri, mobilă de lemn și printr-o ușă am zărit o cameră cu un duș și o toaletă.
— Ce e locul ăsta?
— E o fermă de la periferia Oklahoma City, a spus ea. Le-am plătit o sumă frumușică proprietăreselor, așa că poți locui aici pe termen nedefinit, în calitate de chiriaș. E anul 2172.
— 2172, am spus. Peste douăzeci și trei de ani voi vizita Oklahoma City, ca să-i iau un interviu violonistului.
