- EMILY ST. JOHN MANDEL -
În acest timp, ținuse o sticlă la spate. Acum a ridicat-o și i-a pulverizat ceva în față lui Gaspery. S-a simțit un miros dulceag, luminile și-au pierdut din intensitate, apoi picioarele lui Gaspery au cedat…
189
- MAREA LINIȘTII -
3
…În timp ce-și pierdea cunoștința, a avut impresia că Ephrem intrase în mașină, în spatele lui…
190
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
4
…Două focuri de armă, în succesiune rapidă…
Pași, un bărbat care fuge…
Gaspery era într-un tunel. Lumină la fiecare capăt, nu doar lumină, ci zăpadă…
Nu, nu un tunel, ci un pasaj. Simțea mirosul de fum al mașinilor din secolul XX. Se simțea adormit, de la substanța pe care i-o pulverizase în ochi. Stătea cu spatele la parapet.
Era și Ephrem acolo, calm și eficient, în costumul lui închis la culoare.
— Îmi pare rău, Gaspery, a spus el pe un ton blând, iar Gaspery îi simțea răsuflarea caldă în ureche. Îmi pare sincer rău.
I-a smuls dispozitivul din mână și l-a înlocuit cu ceva tare, rece și mult mai greu…
O armă. Gaspery a privit-o, curios, iar bărbatul care fugea – cel care trăsese, și-a dat el seama ca prin ceață – a dispărut, a urcat parapetul și s-a făcut nevăzut. Ephrem nu mai era nici el, o fantomă
trecătoare. Aerul era rece.
A auzit un geamăt slab la picioarele lui. Lui Gaspery îi era greu să
rămână treaz. Ochii i se tot închideau. Dar a văzut doi bărbați întinși pe jos, undeva în apropiere, doi bărbați al căror sânge se scurgea pe caldarâm, în timp ce unul dintre ei îl fixa cu privirea. În ochii bărbatului se citea o nedumerire evidentă – Cine ești? De unde ai răsărit? –, dar nu mai era în stare să vorbească și, sub privirile lui Gaspery, lumina din ochi i s-a stins. Gaspery era singur sub un drum expres, cu doi bărbați morți. A ațipit, doar o clipă. Când a deschis ochii, se uita fix la arma din mâna lui, iar piesele puzzle-ului se îmbinau unele cu celelalte. E posibil să te rătăcești în timp, spusese Zoey, într-alt secol. De ce să te deranjezi să întemnițezi pe viață un om pe Lună, când omul respectiv poate fi trimis în altă parte, când îi poți înscena o crimă, urmând să fie întemnițat pe cheltuiala altcuiva?
191
- MAREA LINIȘTII -
A simțit mișcare în stânga lui. A întors capul, foarte încet, și a văzut copiii. Două fete, poate în vârstă de nouă și unsprezece ani, se țineau de mână. Intraseră în pasaj, dar acum se opriseră la o oarecare distanță și priveau fix. Le-a văzut ghiozdanele și și-a dat seama că
tocmai ieșiseră de la școală și că erau în drum spre casă.
Gaspery a lăsat arma să-i scape din mână și ea a căzut cu un zăngănit, ca un obiect inofensiv. Acum, peste el se revărsau lumini albastre și roșii. Fetele se uitau la cei doi bărbați morți, apoi copila mai mică l-a privit și el a recunoscut-o.
— Mirella, a spus el.
192
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
5
Nicio stea nu strălucește veșnic. Gaspery a scrijelit aceste cuvinte pe un perete din închisoare, câțiva ani mai târziu, atât de delicat, încât de la orice distanță, oricât de mică, părea un defect de vopsire.
Trebuia să te apropii ca să le vezi și trebuia să fi trăit în secolul XXII sau mai târziu, ca să știi ce înseamnă. Trebuia să fi văzut acea conferință de presă din secolul XXII, cu președinta Chinei pe podium, în spatele căreia stăteau câțiva dintre liderii ei mondiali preferați, în timp ce steagurile se agitau pe cerul strălucitor, albastru.
Avea timp în închisoare, timp nemărginit, așa că Gaspery își petrecea mare parte din el gândindu-se la trecut, de fapt, nu, la viitor, la momentul din timp în care intrase în biroul lui Zoey cu brioșe și flori și la tot ce urmase. Ce se întâmplase în final era teribil, se afla într-o închisoare din secolul nepotrivit și urma să moară aici, dar când lunile s-au transformat în ani, a descoperit că regretă foarte puține lucruri. Faptul c-o avertizase pe Olive Llewellyn de apropierea pandemiei nu era, oricât ar fi întors chestiunea pe toate părțile în mintea lui, un lucru greșit. Dacă un om e pe punctul să se înece, ai datoria să-l scoți din apă. Avea conștiința curată.
— Ce-ai scris acolo, Roberts? a întrebat Hazelton.
Hazelton era colegul lui de celulă, un bărbat mult mai tânăr, care se plimba și vorbea fără încetare. Gaspery nu-i dădea atenție.
— Nicio stea nu strălucește veșnic, a spus Gaspery.
Hazelton a dat din cap.
— Îmi place, a spus el. Puterea gândirii pozitive, hm? Ești în închisoare, dar nu veșnic, fiindcă nimic nu e veșnic, am dreptate? Eu, ori de câte ori încep să mă simt un pic deprimat din cauza vieții mele…
A continuat să vorbească, dar Gaspery a încetat să-l asculte. Era calm în ultima vreme, într-un fel la care nu s-ar fi așteptat. Pe înserat, lui Gaspery îi plăcea să stea chiar la capătul patului său suprapus, la 193
- MAREA LINIȘTII -
un pas de a cădea de pe muchie, pentru că din unghiul acela se vedea o șuviță de cer prin fereastră, iar pe ea vedea Luna.
