1
În anul 1918, Edwin nu mai avea niciun frate și îi mai rămăsese doar un picior. Locuia cu părinții pe proprietatea familiei. Se plimba fără încetare, chipurile pentru că încerca să-și exerseze mersul – îi fusese fixată o proteză și mergea clătinat –, dar adevăratul motiv era că, dacă se oprea, îl putea înhăța inamicul. Mergea fără întrerupere, toată ziua și toată noaptea. Somnul îl purta negreșit înapoi în tranșee, așa că-l evita, ceea ce însemna că-l ataca pe neașteptate: în timp ce citea în bibliotecă, când stătea în grădină, o dată sau de două ori, la cină.
Părinții lui nu știau cum să-i vorbească, ba chiar nici măcar cum să-l privească. Nu-l mai puteau acuza de lipsa ambiției pentru că era erou de război, dar și invalid, întrucâtva. Le era tuturor limpede că
nu-i era bine.
— Te-ai schimbat atât de mult, dragul meu, îi spunea mama lui cu blândețe, iar el nici măcar nu era sigur dacă vorbele ei erau un compliment, o acuzație sau pur și simplu o observație.
Nu reușise niciodată să citească oamenii cu prea mare pricepere, dar acum devenise și mai stângaci.
— Ei bine, spunea el, am văzut anumite lucruri pe care mi-aș dori să nu le fi văzut.
Eufemismul afurisitului de secol XX.
Însă încerca mai multă empatie față de mama lui decât înainte.
Când pe Abigail o lua valul la masă, când discuția aluneca spre colonii și pe față i se așternea aerul pe care fiii ei îl numiseră cândva, nu prea amabil, „mina ei de India Britanică”, Edwin înțelegea mai bine acum că ea jelea o pierdere. Lui încă i se părea de neiertat guvernarea britanică a Indiei, dar asta nu însemna că ea nu pierduse o întreagă lume. Nu era vina ei că lumea în care crescuse încetase să
mai existe.
182
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
Uneori, în grădină, îi plăcea să stea de vorbă cu Gilbert, deși Gilbert murise. Gilbert și Niall se prăpădiseră amândoi în Bătălia de pe Somme, la o zi distanță unul de altul, în timp ce Edwin supraviețuise Bătăliei de la Passchendaele. Nu, supraviețuise nu era cuvântul potrivit. Trupul însuflețit al lui Edwin se întorsese de la Passchendaele. Acum își considera corpul în termeni strict mecanici.
Inima îi bătea regulat. Continua să respire. Era sănătos fizic, dacă nu țineai cont de piciorul lipsă, dar era fundamental bolnav. Era greu să
fii viu în lume.
— Nu e ceva neobișnuit, l-a auzit pe doctor zicând pe culoar, la ușa camerei lui, în primele săptămâni, când nu făcea decât să zacă
întins în pat. Băieții care au fost acolo și au sfârșit în tranșee, ei bine, unii dintre ei au văzut lucruri pe care n-ar trebui să le vadă niciunul dintre noi.
El nu capitulase pe de-a-ntregul. Se străduia. Se ridica din pat și se îmbrăca dimineața, mânca ce i se punea în față și apoi, sleit de puteri, își petrecea mare parte din ce mai rămânea din zi în grădină. Îi plăcea să stea acolo pe o bancă, sub un copac, și să discute cu Gilbert. Știa că
Gilbert nu e acolo – nu era chiar atât de dus –, dar nu avea cu cine altcineva să vorbească. Avusese prieteni aici, cândva, dar acum unul era în China și toți ceilalți muriseră.
— Acum, că tu și Niall ați murit, i s-a confesat el lui Gilbert, eu am să moștenesc titlul și moșia.
Îl surprindea cât de puțin îi păsa de lucrul acesta.
A fost foarte ciudat când a ieșit într-o dimineață în grădina împrejmuită cu zid și a văzut un bărbat așteptându-l pe bancă.
Pentru o clipă a crezut că era Gilbert – deja orice i se părea posibil –, dar s-a apropiat și a descoperit adevărata identitate a omului, ceea ce i s-a părut a fi o ciudățenie la fel de mare: era impostorul din mica biserică de la granița vestică a Columbiei Britanice, bărbatul ciudat, 183
- MAREA LINIȘTII -
îmbrăcat în haine de preot, pe care nimeni altcineva din locul acela nu-l văzuse și de care nu mai auzise nimeni.
— Te rog, a spus bărbatul. Ia loc.
Același accent străin, imposibil de identificat.
Edwin s-a așezat lângă el, pe bancă.
— Credeam că ai fost o halucinație, a spus Edwin. Când m-am întâlnit cu părintele Pike și l-am întrebat de noul preot cu care tocmai vorbisem, Pike m-a privit de parcă aș fi avut două capete.
— Mă numesc Gaspery-Jacques Roberts, a spus străinul. Din păcate, am doar câteva minute la dispoziție, dar voiam să discut cu tine.
— Câteva minute până la…?
— Până la o întâlnire. O să mă crezi nebun, dacă-ți dau mai multe detalii.
— Din păcate, nu sunt în măsură să judec nebunia nimănui în momentul de față, dar de ce dai târcoale prin grădina mea?
Gaspery a ezitat.
— Ai fost pe Frontul de Vest, nu-i așa?
Noroi. Ploaie rece. O explozie, o lumină orbitoare, lucruri care cădeau înjurul lui, apoi unul dintre obiectele acelea proiectate l-a lovit în piept și, cânda privit în jos, a recunoscut brațul celui mai bun prieten al său…
— Belgia, a confirmat Edwin printre dinți.
Prieten nu era tocmai cuvântul potrivit pentru ce reprezenta de fapt bărbatul acela pentru el. Obiectul care i-a lovit vestonul și i-a căzut la picioare era brațul iubitului său. Capul iubitului a aterizat undeva în apropiere, în noroi, cu ochii căscați încă de uluială.
— Și acum te temi pentru sănătatea ta mintală, a spus Gaspery precaut.
