2
Era pe plaja din Caiette. După coordonate, vedea că a ajuns în vara anului 1994, dar la început părea a fi o greșeală, deoarece locul acela nu se schimbase deloc în ultimele opt decenii. Privea două insulițe, două pâlcuri de copaci plutind peste ape, și pentru un moment a crezut că se întorsese în anul 1912, îmbrăcat în costumul unui preot de la începutul secolului XX, pregătit să-l întâlnească pe Edwin St.
Andrew în biserică.
Bisericuța albă de pe deal era neschimbată de când fusese el aici ultima oară – probabil o revopsiseră de curând –, dar casele din jurul ei erau diferite. S-a întors cu spatele spre așezare și privirea i-a căzut peste ocean. Soarele răsărea, în timp ce nuanțe de albastru și roz fremătau peste apă. Îi plăcea să-i urmărească mișcarea, blânda repetare a valurilor. S-a trezit gândindu-se la mama lui, pentru prima oară după mult timp. Ea trăise pe Pământ în copilărie. Ținea o fotografie înrămată, cu un ocean de pe Pământ, în bucătăria casei în care copilărise el, un mic dreptunghi de valuri pe perete, undeva lângă sobă. Gaspery își amintea cum îl privea mama lui, în timp ce amesteca în supă. Cu toate astea, pentru el, și-a dat Gaspery seama, oceanul nu avea nicio semnificație, nu apărea în niciuna dintre amintirile lui din copilărie și în niciunul dintre momentele importante din viața lui; era doar ceva ce văzuse în filme și apoi în realitate, trimis în interes de serviciu, așa că nu-i trezea prea multe sentimente și, după o clipă, s-a întors și a început să meargă în josul plajei, urmând coordonatele care pulsau delicat pe dispozitivul lui.
A trecut de ultima casă, apoi a intrat în pădure.
Era mai simplu acum să treacă prin această pădure decât atunci când purtase sutană preoțească, dar tot nu se descurca prea bine.
Pământul era prea moale; hainele i se agățau în crengi; se simțea asaltat din toate părțile. Era o după-amiază însorită, dar probabil că
plouase în dimineața aceea. Ferigile ude îi împiedicau înaintarea.
171
- MAREA LINIȘTII -
Pantofii lui erau mai puțin rezistenți la apă decât crezuse.
Dispozitivul îi pulsa ușor în mână, cu mesajul că era foarte aproape de locul pe care îl căuta; a dat drumul crengii pe care o ținea ca să
vadă ecranul, iar creanga l-a plesnit peste față.
Iată arțarul, cu optzeci și doi de ani mai bătrân decât ultima oară
când îl văzuse. Crescuse mai puțin în înălțime, decât în grosime și splendoare. Luminișul din jurul lui se lărgise, odată cu trecerea timpului. A trecut pe sub bolta crengilor, să poată privi în sus, la lumina soarelui care se cernea printre frunze, și, pentru prima oară
de când se știa, a simțit cu adevărat ce înseamnă venerația.
Când va veni Vincent Smith aici? Nu știa. Gaspery a ieșit din luminiș și și-a croit drum printr-un desiș de frunze, iar acolo a îngenuncheat pe pământul răcoros și ud și a început să aștepte.
Stătea complet nemișcat și asculta. Un alt lucru care nu-i plăcea la păduri era sunetul neîntrerupt. Nu era zgomotul alb din orașele de pe Lună, produs de mecanismele din depărtare care creșteau nivelul gravitației, pentru a-l egaliza cu cel de pe Pământ, care mențineau aerul din interiorul domurilor respirabil și creau o briză iluzorie.
Zgomotul alb al unei păduri nu avea un tipar anume, iar caracterul său aleatoriu îl neliniștea pe Gaspery. Timpul trecea, oră după oră.
Mușchii îl dureau din pricina încordării. Îi era teribil de sete. S-a ridicat de câteva ori, să-și dezmorțească picioarele, apoi s-a ghemuit din nou aproape de pământ. Era imposibil să auzi ceva apropiindu-se, până când, la un moment dat, a auzit. Puțin după ora patru după-amiaza, a auzit pașii ușori ai fetei pe potecă.
Vincent Smith la treisprezece ani: dădea impresia că și-a tăiat singură părul cu o foarfecă boantă, după care și l-a vopsit albastru-deschis. Avea dungi negre în jurul ochilor. Emana neglijență. Mergea încet și privea prin vizorul aparatului și, din ascunzătoarea lui, Gaspery a recunoscut scena: odată șezuse într-o sală de spectacole din orașul New York și urmărise o reprezentație muzicală oarecum 172
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
plictisitoare, care includea înregistrarea pe care o făcea Vincent în acest moment. Ea s-a oprit sub copac, a îndreptat aparatul în sus…
… și realitatea s-a spart: Gaspery și Vincent erau în catedrala întunecoasă
și plină de ecou a terminalului aerospațial din Oklahoma City, unde OliveLlewellyn mergea chiar în fața lor, în timp ce dintr-o vioară, de undeva dinapropiere, se înălțau note muzicale. Și tot aici, oricât ar fi părut de imposibil,se afla Edwin St. Andrew, cu fața ridicată spre crengi/tavanulterminalului…
Vincent s-a clătinat pe picioare și a fost cât pe ce să scape aparatul de filmat. Gaspery își apăsa gura cu mâinile, pentru că-i venea să țipe, iar terminalul a dispărut. Una e să știi teoretic că un moment ar putea deregla un altul, alta e să le simți pe amândouă simultan și cu totul altceva să bănuiești ce ar putea însemna asta. Vincent se uita înnebunită împrejur, dar el stătea ghemuit, așa că nu l-a văzut.
Gaspery a închis ochii, și-a afundat mâinile în noroi și a încercat să se încredințeze că apa rece care i se scurgea prin genunchii pantalonilor exista cu adevărat.
173
- MAREA LINIȘTII -
3
Dar ce face o lume să fie reală?
Gaspery stătea întins pe spate în noroi, privea fix frunzele profilate pe cerul tot mai întunecat și avea impresia că se afla acolo de ceva timp. Se lăsa noaptea în pădure. Vincent plecase. S-a ridicat în capul oaselor cu un oarecare efort – avea spatele înțepenit; cât timp stătuse acolo nemișcat? – și a trimis un mesaj de pe dispozitivul lui: L-am văzut! Am văzut fișierul deteriorat! Există cu adevărat, Zoey.
Nu a primit niciun răspuns. Știa ce făcuse, știa că încălcase cea mai importantă regulă, salvând-o pe Olive Llewellyn, dar mai avea un dram de speranță că mesajul l-ar putea salva.
174
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
4
Gaspery s-a întors la momentul în care plecase, în Camera pentru Călătorii Numărul Opt, din subsolul al treilea de la Institutul Timpului, iar Zoey stătea în fața lui, la panoul de control.
— Am văzut-o, a spus Gaspery. Am văzut anomalia.
— Am primit mesajul tău.
Zoey îl privea fix și el a văzut că plânsese.
