— Mă scuzați, a spus jurnalista.
Avea glasul gâtuit.
— Care e situația dumneavoastră? a întrebat Olive cu blândețe.
S-a gândit că jurnalista părea foarte tânără, judecând după voce.
Și-a aruncat ochii spre calendar. Numele jurnalistei era Annabel Escobar și lucra în orașul Charlotte, pe care Olive își amintea vag că-l vizitase într-un turneu, cu atât de mult timp în urmă, în Carolina Unită.
— Locuiesc singură, a spus Annabel. Nu avem voie să ieșim din casă și este…
Dar acum îi dăduseră lacrimile, plângea de-a dreptul.
— Îmi pare rău, a spus Olive. Presupun că vă simțiți singură.
Se uita pe fereastră. Ambulanța nu se mișcase.
— N-am mai stat cu nimeni în aceeași cameră de foarte mult timp, a zis Annabel.
Într-o altă noapte în care își continua cercetările, a descoperit un jurnal academic vechi de un secol, în care se făcea referire la un anume Gaspery J. Roberts. Articolul era dedicat reformei închisorilor. Rezultatul căutării a declanșat pentru Olive o stranie călătorie, la capătul căreia a găsit dosare din penitenciare de pe Pământ: Gaspery J. Roberts fusese condamnat la cincizeci de ani de temniță pentru un omor dublu în Ohio, la sfârșitul secolului XX. În ziar nu apărea nicio fotografie, așa că Olive nu putea fi sigură că era vorba despre același bărbat.
— Așadar, Olive, a spus un alt jurnalist.
Erau holograme într-o încăpere argintie din holospațiu, alături de alți doi autori care scriseseră cărți despre pandemii. Toți patru pâlpâiau ca niște fantome.
— Câte exemplare din Marienbad ai vândut de când a început pandemia?
164
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
— Ah, a făcut Olive. Nu știu exact. Multe.
— Știu că ai vândut multe, a spus el. A fost pe lista de bestsellere în douăsprezece țări de pe Pământ, în toate cele trei colonii de pe Lună și în două dintre cele trei colonii de pe Titan. Îți cer să-mi spui numărul exact.
— Din păcate, nu am la îndemână cifrele de vânzări, a spus Olive.
Toate hologramele o priveau fix.
— Serios? a întrebat jurnalistul.
— Nu m-am gândit să aduc cu mine extrasul de cont, a spus Olive.
După o oră, când s-a terminat interviul, și-a scos casca și a rămas un timp cu ochii închiși. Revenise acasă de suficient timp încât, când deschidea fereastra, aerul nopții din Colonia Doi să i se pară din nou proaspăt. Poate că aerul era filtrat, dar erau plante, apă curgătoare, era o lume dincolo de fereastra ei, la fel de reală ca oricare altă lume în care trăise vreodată un om. Olive s-a trezit gândindu-se la Jessica Marley, pentru prima oară după mult timp, și la nesuferitul ei roman despre maturizarea în Coloniile de pe Lună. Uite, ar fi vrut să-i spună, nu e nicio suferință în irealitate aici. O viață trăită sub un dom, într-o atmosferă generată artificial, tot viață este. O sirenă s-a jelit, îndepărtându-se. Olive și-a luat dispozitivul, a căutat numele Jessicăi și a descoperit că murise cu două luni în urmă, în Spania.
— Mami!
Sylvie stătea în pragul ușii.
— Ți s-a terminat interviul?
— Bună, iubito. Da. S-a terminat mai devreme.
Jessica Marley avea treizeci și șapte de ani.
— Mai ai un interviu?
— Nu.
Olive a îngenuncheat în fața fiicei ei și a îmbrățișat-o scurt.
— Nu mai am niciunul, până mâine.
— Apoi putem juca Pădurea fermecată?
— Sigur.
165
- MAREA LINIȘTII -
Sylvie s-a bâțâit puțin de nerăbdare. Îmi era menit să mor în pandemie. Olive știa acum că-și va petrece tot restul vieții încercând să înțeleagă acest lucru. Dar, plină de neastâmpăr, fiica sa de cinci ani stătea în fața ei și zâmbea larg, iar ce a descoperit în acel moment, în timp ce luminile unei alte ambulanțe pâlpâiau pe tavan, a fost că era posibil să-i zâmbească, la rândul ei. Aceasta este strania lecție a traiului în pandemie: viața poate fi tihnită chiar și când te confrunți cu moartea.
— Mami! Vino să jucăm Pădurea fermecată.
— Bine, a încuviințat Olive. Se deschide ușa portalului…
166
