era chiar ea.
— Când simt că-mi vine somnul, ne oprim, a hotărât Sylvie. Ne oprim chiar înainte să adorm.
— Se deschide ușa portalului, a spus Olive, pentru că așa începea mereu jocul.
În dormitorul lui Sylvie era mai liniște decât în biroul lui Olive, deoarece ferestrele erau orientate spre spatele clădirii, dar Olive auzea încă urletul slab al sirenei unei ambulanțe.
— Cine vine? a întrebat Sylvie.
— Vulpița vrăjită sare prin portal. „Regină Sylvie”, spune Vulpița vrăjită, „vino repede! E o problemă în Pădurea fermecată!”
Sylvie a râs, încântată. Vulpița vrăjită era prietena ei preferată.
— Și numai eu pot ajuta, Vulpiță vrăjită?
— „Da, regină Sylvie”, spune Vulpița vrăjită, „numai tu poți ajuta.”
Încă o prelegere, de data aceasta virtuală. Nu, aceeași prelegere, doar că acum se desfășura în holospațiu. (În nonspațiu. Niciunde.) Olive era o hologramă într-o încăpere cu holograme, un ocean de lumini slabe, care pâlpâiau înaintea ei, strânse toate într-o aparență
minimalistă de încăpere. A privit afară, la câteva sute de copii fidele, ușor luminiscente ale unor oameni ale căror corpuri propriu-zise se 158
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
aflau în încăperi individuale de pe tot Pământul și din colonii, iar un gând răzleț i-a spus că vorbește direct cu o adunare de suflete.
— O întrebare interesantă, a spus Olive, pe care aș vrea s-o analizez în aceste ultime minute, e legată de motivul pentru care a existat un asemenea interes față de literatura postapocaliptică în ultimul deceniu. Am avut marele noroc să călătoresc mult pentru Marienbad…
Cer albastru peste Salt Lake City, păsări zboară în cercuri deasupraAcoperișul unui hotel din Cape Town, lumini scânteietoare în copaci Vântul freamătă peste un câmp cu iarbă înaltă, lângă o gară dinnordul Angliei
– Pot să-ți arăt tatuajul meu? a întrebat femeia din Buenos Aires
— …vreau să spun că am avut ocazia să discut cu mulți oameni despre literatura postapocaliptică. Am auzit multe teorii privitoare la interesul față de acest gen. Cineva mi-a sugerat că are legătură cu inechitatea economică, respectiv cu faptul că într-o lume care pare fundamental nedreaptă, poate că tânjim să aruncăm totul în aer și s-o luăm de la capăt…
— Asta cred eu, spusese librarul dintr-o veche librărie din Vancouver, în timp ce Olive îi admira ochelarii roz
— …și nu sunt sigură că sunt de acord cu asta, dar e un gând interesant.
Hologramele s-au foit și au privit-o lung. Îi plăcea ideea că încă
poate capta atenția unei camere pline de oameni, chiar dacă acum camera era doar în holospațiu, chiar dacă nu era cu adevărat o cameră.
— Cineva mi-a sugerat că ar putea avea legătură cu o aspirație secretă către eroism, lucru care mi s-a părut interesant. Poate undeva, 159
- MAREA LINIȘTII -
la un anumit nivel, credem că, dacă lumea ar fi distrusă și recreată, dacă ar fi să aibă o loc o catastrofă inimaginabilă, atunci am fi și noi recreați, poate sub forma unor oameni mai buni, mai eroici și mai plini de onoare.
— Nu pare posibil? a întrebat librăreasa din Brazzaville, cu ochi strălucitori, iar afară pe stradă cineva cânta la trompetă.
— Desigur, nimeni nu vrea să se întâmple așa, evident, dar gândiți-vă ce șansă la eroism am avea…
— Unii mi-au sugerat că are legătură cu catastrofele de pe Pământ, cu decizia de a construi domuri deasupra mai multor orașe, cu tragedia de a fi obligat să părăsești țări întregi din cauza creșterii nivelului apei sau a temperaturilor, dar…
Oamintire: s-a trezit într-o navă spațială, între orașe, s-a uitat în jos,la domul de deasupra orașului Dubai, și a crezut, pentru un momentteribil de derutant, că a părăsit Pământul
— …asta nu mi se pare adevărat. Frica noastră e justificată și nu e deloc lipsit de rațiune să sugerezi că am putea deplasa frica aceea în ficțiune, dar problema cu o astfel de teorie este că frica noastră nu e deloc nouă. Când vreodată am crezut noi că nu se sfârșește lumea?
— Odată am avut o discuție fascinantă cu mama mea, în care mi-a vorbit despre vinovăția pe care o încercaseră ea și prietenii ei la gândul că au adus pe lume copii în acest univers. Asta era pe la jumătatea anilor 2160, în Colonia Doi. Cu greu îți poți imagina un loc sau un timp mai liniștite, dar pe ei îi preocupau furtunile de asteroizi și întrebarea dacă viața pe Lună va deveni imposibilă, dacă va mai putea exista viață pe Pământ…
160
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
Mama lui Olive, bând cafea în casa copilăriei lui Olive: o față de masă
galbenă, înflorată mâini strânse pe o cană albastră de cafea zâmbetulei
— …ce vreau să spun e că mereu apare ceva. Cred că noi, ca specie, avem o dorință de a crede că trăim în punctul culminant al poveștii.
E o formă de narcisism. Vrem să credem că suntem importanți și unici, că trăim la sfârșitul istoriei, că acum, după toate aceste milenii de alarme false, acum este în sfârșit cel mai rău moment al istoriei, că
am ajuns, în cele din urmă, la sfârșitul lumii.
Într-o lume care nu mai există, dar a cărei dată exactă de expirare esteneclară, căpitanul George Vancouver stă pe puntea HMH Discovery,privind neliniștit un peisaj lipsit de oameni
— Dar toate acestea generează o întrebare interesantă, a spus Olive. Și dacă este cu adevărat sfârșitul lumii, de fiecare dată?
A făcut o pauză pentru a obține efectul dramatic. În fața ei, hologramele care alcătuiau publicul erau aproape neclintite.
