Ce ar fi trebuit să înțeleagă de fapt cineva – oricine! – de la Institutul Timpului, judecând după cât de inteligenți se presupunea că erau toți cei care lucrau acolo, este că eu eram anomalia. Nu, nu e cinstit. Eu am declanșat anomalia. Cum de nu și-a dat nimeni seama că mă intervievam pe mine însumi? Pentru că, datorită documentelor pe care mi le întocmise Zoey, pe hârtie, numele meu era Alan Sami, mă născusem și-mi petrecusem toată viața la o fermă de lângă

Oklahoma City.

Am văzut anomalia din terminalul aerospațial. Într-o zi din octombrie 2195, cântam la vioară, cu câinele lângă mine, când am observat doi oameni, aproape în același timp.

Olive Llewellyn mergea pe coridor, trăgând după ea valiza argintie. Ea nu l-a remarcat pe bărbatul care venea spre mine, la câțiva metri în fața ei, dar eu l-am văzut. Bărbatul tocmai ieșise dintr-o cameră de serviciu.

În timp ce bărbatul se îndrepta spre mine și îi tăia calea lui Olive Llewellyn, aerul a părut să freamăte în spatele lui. El nu a observat, pentru că era atent la mine și pentru că era neliniștit; în definitiv, era primul interviu pe care-l realiza pentru Institutul Timpului.

Am continuat să cânt, dar acum asudam și mă agățam cu disperare de cântecul meu de leagăn dedicat Taliei. Freamătul s-a intensificat; softul, dacă ăsta o fi cuvântul potrivit, mașinăria insondabilă care ne menținea lumea intactă, încerca să facă față

imposibilității prezenței simultane a amândurora acolo. Dar nu era doar faptul că aceeași persoană se afla de două ori în același loc; mașina, inteligența, softul, ce-o fi fost, detectase un al treilea Gaspery, în cu totul alt timp și spațiu, în pădurea din Caiette, și acum lucrurile chiar scăpau de sub control: acest moment era dereglat, dar la fel era și locul acela, punctul acela din pădure, în care, în 1912, Edwin St.

Andrew privea în sus printre crengi, unde, în 1994, eu m-am ascuns 210

- EMILY ST. JOHN MANDEL -

în spatele ferigilor și am privit-o pe Vincent Smith. Un val ciudat de întuneric s-a stârnit în spatele bărbatului care se apropia, iar lumina fremăta. Olive Llewellyn s-a oprit, ca și cum ar fi lovit-o ceva. M-am văzut pe mine îngenunchind în 1994 și pe Edwin St. Andrew exact în același loc – noi doi eram suprapuși –, iar în apropiere se afla Vincent Smith, de treisprezece ani, cu un aparat de filmat în mână.

O navă spațială și-a luat zborul undeva în apropiere, cu vuietul acela inconfundabil, după care spectrele au dispărut. Timpul curgea din nou lin. Defecțiunea fișierului se repara de la sine, firele simulării se împleteau din nou unde le era locul, în jurul nostru, iar Gaspery-Jacques Roberts, versiunea mea mai tânără, proaspăt angajat și investigator îngrijorător de nepriceput al Institutului Timpului, nu observase nimic din toate astea. Totul se întâmplase pe la spatele lui.

E drept că a privit peste umăr, dar – îmi aminteam bine momentul acela – a pus sentimentul copleșitor că ceva nu e în regulă pe seama anxietății care-l împingea s-o ia la sănătoasa.

Am închis ochii. În tot acest timp, eu fusesem cauza. Vincent și Edwin văzuseră anomalia pentru că fusesem cu ei în pădure.

Probabil că nu stătusem destul de aproape de Edwin încât s-o văd cu ochii mei, prima oară, în 1912. Am încheiat cântecul de leagăn și am auzit aplauzele lui Gaspery.

Stătea în fața mea și bătea stânjenit din palme. Mi-era atât de rușine de rușinea lui – a mea? a noastră? –, încât mi-era greu să-i caut privirea, dar am reușit. Eram recunoscător pentru faptul că, în timp ce versiunea mea mai tânără dăduse dovadă de atâta nepricepere, câinele meu dormise.

— Bună ziua, a spus el pe un ton vesel, cu un accent atât de jalnic încât te zgâria în urechi. Mă numesc Gaspery-Jacques Roberts. Fac un studiu pentru un istoric muzical și mă întrebam dacă v-aș putea invita la prânz.

211

- MAREA LINIȘTII -

13

— Cum mi-aș descrie viața? am repetat, ca să trag de timp. Ei bine, fiule, e o întrebare dificilă. Nu știu ce ți-aș putea spune.

— Poate îmi povestiți puțin despre cum arată zilele dumneavoastră. Dacă nu vă deranjează. Încă n-am pornit reportofonul, apropo. Doar stăm de vorbă.

Am dat aprobator din cap. Aveam de gând să-l descumpănesc.

Intenționam să-i citez din Shakespeare, deoarece știam că încă nu auzise de el. Aveam de gând să-i zic fiule, pentru că nu suporta să-i spui „fiule” și iritarea urma să-i distragă atenția. Aveam s-o aduc în discuție pe soția mea moartă, pentru că-l stânjenea căsnicia lui ratată.

Aveam să-l fac să se simtă nesigur de accentul lui, pentru că cele mai dificile lucruri din perioada de instructaj i se păruseră accentele și dialectele. Dar, înainte de toate, aveam să-l dezarmez cu tihna din viața mea.

— Ei bine, am spus. Stau acolo câteva ore pe zi și cânt la vioară, în timp ce câinele moțăie la picioarele mele, iar navetiștii trec în viteză

pe lângă mine și-mi aruncă mărunțiș. Gonesc cu o viteză

neomenească; navetiștii, vreau să spun. Mi-a luat ceva timp să mă

obișnuiesc cu asta.

— Sunteți de pe-aici? a întrebat investigatorul.

— De la o fermă din afara orașului. Am trăit acolo toată viața. Dar, ascultă, fiule, când am preluat eu ferma, agricultura devenise deja, în mare măsură, doar un spectacol. Privești roboții mergând pe câmpuri. Le mai umbli uneori la setări, dar sunt bine făcuți, de cele mai multe ori se reglează singuri, n-au prea mare nevoie de tine.

Cânți la vioară pe câmp, doar ca să ai ceva de făcut. În depărtare, navele spațiale se înalță iuți, ca niște licurici, dar sunt și mai rapide de aproape.

Când cântam la vioară în terminalul aerospațial, aveam uneori impresia că navele spațiale cad în sus, că gravitația e inversată. Se 212

- EMILY ST. JOHN MANDEL -

umpleau cu încărcătura lor de navetiști cu fețe inexpresive, apoi cădeau spre cer. Uneori navetiștii se uitau la mine în timp ce treceau și-mi aruncau monede în pălărie. Le priveam navele purtându-i în sus dimineața devreme, la slujbe din Los Angeles, Nairobi, Edinburgh, Beijing. Mă gândeam la sufletele lor, care se mișcau iute pe cerul dimineții.

— După ce mi-a murit soția, i-am spus investigatorului, am mai păstrat ferma un an, apoi m-am gândit: s-o ia naiba!

El dădea din cap, se prefăcea interesat, încerca să nu aibă emoții, să se convingă pe sine că face treabă bună. Ce nu i-am spus: simțeam că fără Talia aș putea să mă topesc în aer, acolo, singur. Doar eu, câinele și roboții de la fermă, zi după zi. „Singurătate” nu era un cuvânt destul de puternic pentru sentimentul acela. Tot pustiul din jur. Noaptea stăteam pe verandă cu câinele, ca să evit casa cufundată

în tăcere. Mă jucam, precum copiii, jocul acela în care mijești ochii și aproape te convingi că vezi punctele mai luminoase ale coloniilor de pe suprafața Lunii. În depărtare, dincolo de câmpuri, luminile orașului.

— E vreo problemă dacă pornesc reportofonul? a întrebat investigatorul.

— Te rog.

— Bun, e pornit. Vă mulțumesc pentru că stați de vorbă cu mine.

— Cu plăcere. Mulțumesc că-mi faci cinste cu masa de prânz.

— Acum, pentru înregistrare, sunteți violonist? a spus versiunea mea mai tânără.

Am urmat scenariul.

— Da, am răspuns. Cânt în terminalul aerospațial.

Când nu cântam la vioară în terminalul aerospațial, îmi plăcea să-mi plimb câinele pe străzile dintre turnuri. Pe străzile acelea, toată

lumea mergea mai repede decât mine, dar ce nu știau ceilalți era că

eu deja mersesem prea repede, prea departe și nu-mi mai doream 213

- MAREA LINIȘTII -

asta. M-am gândit mult la timp și mișcare în ultima vreme, la cum e să fii un punct nemișcat în iureșul fără sfârșit.

214