Mai târziu, în luna aceea, am descoperit vioara. Era foarte veche și se afla într-o cutie, chiar în fundul dulapului din hol; Mariam nu mai cântase la ea de mulți ani. Clara a aranjat să iau lecții de la o vecină.
— Își spune Lina, mi-a explicat Clara pe drum. Toată viața a cântat la vioară, din câte înțeleg. A venit aici cam la fel ca tine, dacă înțelegi ce vreau să zic.
I-am aruncat o ocheadă. Urma să împlinească nouăzeci și doi de ani, dar încă avea un profil ferm. Privirea ei era de nepătruns.
— Nu știam, am spus.
Trebuie să fi fost o undă de reproș în cuvintele mele, deoarece Clara m-a fixat câteva clipe cu privirea ei calmă.
— Știi că eu cred în dreptul la intimitate, a spus ea. La fel și Lina, se pare. Abia dacă a părăsit vreodată ferma în ultimii treizeci de ani.
Am oprit la ferma învecinată – o monstruozitate cubistă, cenușie, care ar fi putut servi drept hotel – în timp ce eu mă gândeam la cuvintele lui Zoey când mă lăsase aici, în urmă cu patru ani – Ar trebui să te acomodezi. Să cunoști vecinii – și mă întrebam de ce n-am reușit niciodată să înțeleg ce îmi spune. Am ieșit din camionetă în lumina orbitoare a soarelui.
Ușa de la intrare s-a deschis, iar femeia care a ieșit avea aproximativ vârsta mea, puțin peste șaizeci de ani.
— Bună dimineața, Gaspery, a spus Talia.
204
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
7
— Probabil că sora ta m-a scos exact la timp, mi-a spus Talia. A venit la hotel într-o noapte, trebuie să fi fost chiar după ce a ieșit din închisoare, și mi-a spus că poliția mi-a deschis dosar, ceva legat de reproducerea de informații secrete.
— Sincer să fiu, aveai obiceiul să faci lucrul ăsta.
Stăteam pe veranda casei de la ferma la care locuia, cu viorile între noi.
— Am fost inconștientă. Am riscat, presupun. Mi-a spus că se pregătește să se mute în Coloniile Îndepărtate și mi-a sugerat insistent să plec împreună cu ea, dar Coloniile Îndepărtate au tratat de extrădare cu Luna, așa că mi-a sugerat, odată ajunse acolo, că
poate n-ar trebui ca aceea să fie destinația mea finală.
— Și asta s-a întâmplat acum treizeci de ani?
— Acum douăzeci și șase.
Vedeam pe chipul ei sfertul de secol de viață petrecut la fermă.
Avea pielea înnegrită de soare și un aer liniștit.
— Cum sunt? am întrebat. Coloniile Îndepărtate?
— Sunt frumoase, a zis ea, dar nu-mi plăcea să trăiesc sub pământ.
205
- MAREA LINIȘTII -
8
În mai puțin de un an, eu și Talia eram căsătoriți, iar când Clara și Mariam au murit, ne-au lăsat nouă ferma.
Asta, m-am trezit gândind în anii ce au urmat, în nopțile în care eu și soția mea cântam împreună la vioară, când găteam împreună, când ne plimbam pe câmpurile noastre și priveam mișcările roboților de la fermă, când stăteam pe verandă și priveam navele spațiale înălțându-se precum licuricii la orizont, deasupra Oklahoma City, asta n-a înțeles niciodată Institutul Timpului: dacă vor apărea vreodată probe irefutabile ale faptului că trăim într-o simulare, răspunsul corect va fi: Și ce dacă? Viața trăită într-o simulare e tot viață.
206
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
9
Începuse o numărătoare inversă. Am simțit asta în fundalul tuturor zilelor mele. La un moment dat, în curând, știam că aveam să
mă mut în Oklahoma City. Urma să încep să cânt la vioară în terminalul aerospațial înainte de anul 2195. Știam deja, pentru că-mi aminteam discuția purtată la interviu, că soția mea avea să moară
prima.
207
- MAREA LINIȘTII -
10
În liniște
noaptea
în urma unui anevrism
la vârsta de șaptezeci și cinci de ani.
208
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
11
După moartea Taliei, stăteam singur pe verandă în fiecare noapte și priveam navele spațiale ridicându-se deasupra orașului din depărtare. Câinele meu, Odie, stătea întins lângă mine, cu capul pe labe. La început am crezut că amân mutarea în oraș pentru că-mi plăcea atât de mult la fermă, dar într-o noapte mi-am dat seama: tânjeam după luminile acelea. După atât de mult timp, îmi doream să
am din nou oameni prin prejmă.
— Te iau cu mine, i-am spus lui Odie, care a dat din coadă.
209
- MAREA LINIȘTII -
12
