9
Începuse o numărătoare inversă. Am simțit asta în fundalul tuturor zilelor mele. La un moment dat, în curând, știam că aveam să
mă mut în Oklahoma City. Urma să încep să cânt la vioară în terminalul aerospațial înainte de anul 2195. Știam deja, pentru că-mi aminteam discuția purtată la interviu, că soția mea avea să moară
prima.
207
- MAREA LINIȘTII -
10
În liniște
noaptea
în urma unui anevrism
la vârsta de șaptezeci și cinci de ani.
208
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
11
După moartea Taliei, stăteam singur pe verandă în fiecare noapte și priveam navele spațiale ridicându-se deasupra orașului din depărtare. Câinele meu, Odie, stătea întins lângă mine, cu capul pe labe. La început am crezut că amân mutarea în oraș pentru că-mi plăcea atât de mult la fermă, dar într-o noapte mi-am dat seama: tânjeam după luminile acelea. După atât de mult timp, îmi doream să
am din nou oameni prin prejmă.
— Te iau cu mine, i-am spus lui Odie, care a dat din coadă.
209
- MAREA LINIȘTII -
12
Ce ar fi trebuit să înțeleagă de fapt cineva – oricine! – de la Institutul Timpului, judecând după cât de inteligenți se presupunea că erau toți cei care lucrau acolo, este că eu eram anomalia. Nu, nu e cinstit. Eu am declanșat anomalia. Cum de nu și-a dat nimeni seama că mă intervievam pe mine însumi? Pentru că, datorită documentelor pe care mi le întocmise Zoey, pe hârtie, numele meu era Alan Sami, mă născusem și-mi petrecusem toată viața la o fermă de lângă
Oklahoma City.
Am văzut anomalia din terminalul aerospațial. Într-o zi din octombrie 2195, cântam la vioară, cu câinele lângă mine, când am observat doi oameni, aproape în același timp.
Olive Llewellyn mergea pe coridor, trăgând după ea valiza argintie. Ea nu l-a remarcat pe bărbatul care venea spre mine, la câțiva metri în fața ei, dar eu l-am văzut. Bărbatul tocmai ieșise dintr-o cameră de serviciu.
În timp ce bărbatul se îndrepta spre mine și îi tăia calea lui Olive Llewellyn, aerul a părut să freamăte în spatele lui. El nu a observat, pentru că era atent la mine și pentru că era neliniștit; în definitiv, era primul interviu pe care-l realiza pentru Institutul Timpului.
Am continuat să cânt, dar acum asudam și mă agățam cu disperare de cântecul meu de leagăn dedicat Taliei. Freamătul s-a intensificat; softul, dacă ăsta o fi cuvântul potrivit, mașinăria insondabilă care ne menținea lumea intactă, încerca să facă față
imposibilității prezenței simultane a amândurora acolo. Dar nu era doar faptul că aceeași persoană se afla de două ori în același loc; mașina, inteligența, softul, ce-o fi fost, detectase un al treilea Gaspery, în cu totul alt timp și spațiu, în pădurea din Caiette, și acum lucrurile chiar scăpau de sub control: acest moment era dereglat, dar la fel era și locul acela, punctul acela din pădure, în care, în 1912, Edwin St.
Andrew privea în sus printre crengi, unde, în 1994, eu m-am ascuns 210
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
în spatele ferigilor și am privit-o pe Vincent Smith. Un val ciudat de întuneric s-a stârnit în spatele bărbatului care se apropia, iar lumina fremăta. Olive Llewellyn s-a oprit, ca și cum ar fi lovit-o ceva. M-am văzut pe mine îngenunchind în 1994 și pe Edwin St. Andrew exact în același loc – noi doi eram suprapuși –, iar în apropiere se afla Vincent Smith, de treisprezece ani, cu un aparat de filmat în mână.
O navă spațială și-a luat zborul undeva în apropiere, cu vuietul acela inconfundabil, după care spectrele au dispărut. Timpul curgea din nou lin. Defecțiunea fișierului se repara de la sine, firele simulării se împleteau din nou unde le era locul, în jurul nostru, iar Gaspery-Jacques Roberts, versiunea mea mai tânără, proaspăt angajat și investigator îngrijorător de nepriceput al Institutului Timpului, nu observase nimic din toate astea. Totul se întâmplase pe la spatele lui.
E drept că a privit peste umăr, dar – îmi aminteam bine momentul acela – a pus sentimentul copleșitor că ceva nu e în regulă pe seama anxietății care-l împingea s-o ia la sănătoasa.
Am închis ochii. În tot acest timp, eu fusesem cauza. Vincent și Edwin văzuseră anomalia pentru că fusesem cu ei în pădure.
Probabil că nu stătusem destul de aproape de Edwin încât s-o văd cu ochii mei, prima oară, în 1912. Am încheiat cântecul de leagăn și am auzit aplauzele lui Gaspery.
Stătea în fața mea și bătea stânjenit din palme. Mi-era atât de rușine de rușinea lui – a mea? a noastră? –, încât mi-era greu să-i caut privirea, dar am reușit. Eram recunoscător pentru faptul că, în timp ce versiunea mea mai tânără dăduse dovadă de atâta nepricepere, câinele meu dormise.
— Bună ziua, a spus el pe un ton vesel, cu un accent atât de jalnic încât te zgâria în urechi. Mă numesc Gaspery-Jacques Roberts. Fac un studiu pentru un istoric muzical și mă întrebam dacă v-aș putea invita la prânz.
211
- MAREA LINIȘTII -
13
— Cum mi-aș descrie viața? am repetat, ca să trag de timp. Ei bine, fiule, e o întrebare dificilă. Nu știu ce ți-aș putea spune.
