— Pentru că ne-am putea gândi, a spus Olive, pe bună dreptate, la sfârșitul lumii ca la un proces continuu și nesfârșit.
O oră mai târziu, Olive și-a scos casca și era din nou singură în biroul ei. Nu știa dacă mai fusese vreodată atât de obosită. A stat nemișcată un timp, ca să absoarbă detaliile lumii fizice: rafturile cu cărți, desenele înrămate ale lui Sylvie, un tablou cu o grădină, pe care i-l dăduseră părinții ei cadou de nuntă, bucata ciudată de metal pe care o găsise cândva pe Pământ și pe care o atârnase pe perete, pentru că îi plăcea forma ei. S-a ridicat și s-a dus la fereastră, să privească
orașul. Străzi albe, clădiri albe, copaci verzi, luminile ambulanțelor.
Era miezul nopții, așa că ambulanțele nu aveau nevoie de sirene.
161
- MAREA LINIȘTII -
Luminile străluceau albastre și roșii în susul străzii, dispărând în depărtare.
Îmi era menit să mor în pandemie. Nu înțelegea în totalitate ce înseamnă acest lucru, deși era punctul în jurul căruia gravitau toate gândurile ei. A trecut un tramvai care transporta lucrători din domeniul sanitar, apoi încă o ambulanță, după care a revenit liniștea.
Mișcare în aer: o bufniță care zbura în tăcere prin întuneric.
— Când ne întrebăm de ce se întâmplă lucrul acesta tocmai acum, a spus Olive în fața altui public de holograme în seara următoare, adică de ce a crescut interesul față de ficțiunea postapocaliptică în ultimul deceniu, cred că trebuie să luăm în calcul ce s-a schimbat în lume în acest interval și astfel vom ajunge inevitabil la progresul tehnologic.
O hologramă de pe rândul din față pâlpâia ciudat, ceea ce însemna că participantul avea o conexiune instabilă.
— Eu cred că apelăm la ficțiunea postapocaliptică nu pentru că
suntem atrași de dezastru în sine, ci pentru că suntem atrași de ceea ce ne imaginăm că ar putea urma. Tânjim în secret după o lume cu mai puțină tehnologie.
— Presupun că nu sunt prima care vă întreabă cum este să fii autoarea unui roman despre pandemie în timpul unei pandemii, a spus o jurnalistă.
— S-ar putea să nu fiți chiar prima.
Olive stătea lângă fereastră și privea cerul. Domul din Colonia Doi avea aceeași textură precum cele din Coloniile Unu și Trei, un model schimbător, cu un cer albastru cu nori, dar ei i se părea că vede o eroare sub forma unui petic, undeva la orizont, o porțiune care pâlpâia puțin, așa încât prin ea se vedea un pătrat de spațiu negru.
Era greu de spus.
— La ce lucrați în ultimul timp? Puteți lucra?
162
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
— Scriu o poveste SF nebunească, a răspuns Olive.
— Interesant. Îmi puteți vorbi despre carte?
— Nu știu nici eu prea multe despre ea, ca să fiu sinceră. Nici măcar nu știu dacă e roman sau nuvelă. De fapt, e un pic smintită.
— Presupun că orice se scrie anul ăsta are șanse să fie smintit, a spus jurnalista, iar Olive a decis că o place. Ce v-a atras către science-fiction?
Peticul acela de cer pâlpâise cu adevărat. Cum ar arăta, dacă s-ar strica iluminatorul domului? Era un gând ciudat. Întotdeauna luase de bună iluzia atmosferei.
— Sunt în izolare de o sută nouă zile, a spus Olive. Cred că pur și simplu voiam să scriu ceva plasat cât mai departe posibil de apartamentul meu.
— E singurul motiv? a întrebat jurnalista. Distanțarea fizică, un mod de a călători în izolare?
— Nu, presupun că nu.
Sirena unei ambulanțe se auzea tot mai aproape, apoi ambulanța s-a oprit în fața clădirii de vizavi. Olive a întors capul către fereastră.
— Doar că… Uitați, a continuat Olive, nu vreau să fiu melodramatică și știu că așa stau lucrurile în multe locuri acum, dar e… e atât de multă moarte! Moartea e pretutindeni în jurul nostru.
Nu vreau să scriu despre nimic din realitate.
Jurnalista tăcea.
— Și știu că e la fel pentru toți ceilalți. Știu cât de norocoasă sunt.
Știu că ar putea fi mult mai rău. Nu mă plâng. Dar părinții mei locuiesc pe Pământ și nu știu dacă…
A trebuit să se oprească și să respire, ca să-și vină în fire.
— Nu știu când am să-i revăd.
Au trecut două ambulanțe, una după cealaltă, apoi s-a așternut liniștea. Olive a privit peste umăr. Ambulanța de pe cealaltă parte a străzii nu plecase încă.
— Mai sunteți acolo? a întrebat Olive.
163
- MAREA LINIȘTII -
