aceea Olive lucra două ore, în timp ce Dion și Sylvie se jucau, apoi Sylvie avea voie să se joace cu hologramele o oră, în timp ce amândoi părinții lucrau, apoi lucra Dion, în timp ce Olive se juca cu Sylvie, apoi, cine știe cum, era timpul să pregătească cina, după care cina aluneca pe nesimțite spre ora de culcare, apoi Sylvie adormea înainte de opt și Olive mergea la culcare la scurt timp după aceea, după care suna din nou alarma lui Olive, pentru că era din nou ora patru dimineața, și tot așa, încontinuu.
— Am putea să privim situația asta ca pe-o oportunitate, a spus Dion în cea de-a șaptezeci și treia noapte de izolare.
Olive și Dion stăteau împreună în bucătărie, mâncând înghețată.
Sylvie dormea.
— O oportunitate să ce? a întrebat Olive.
Chiar și în ziua a șaptezeci și treia se simțea încă uluită. Persista un sentiment de nesiguranță – o pandemie? serios? – care încă nu dispăruse pe deplin.
— Ca să ne gândim cum să reintrăm în lume, a spus Dion, când acest lucru va fi posibil.
Existau unii prieteni de care nu-i era deloc dor, i-a spus el. Își depunea discret CV-ul pentru noi locuri de muncă.
— Hai să ne prefacem că sticla asta de apă carbogazoasă e un prieten, a spus Sylvie la cină, în ziua a optzeci și cincea. Fă-o să-mi vorbească.
— Bună, Sylvie! a spus Olive.
153
- MAREA LINIȘTII -
A mutat sticla mai aproape de Sylvie.
— Bună, sticlă! a răspuns Sylvie.
În izolare, exista un nou tip de călătorie, deși acesta nu părea cuvântul potrivit. Exista un nou tip de anticălătorie. Seara, Olive introducea o serie de coduri în dispozitivul ei, își punea o cască ce-i acoperea ochii și intra în holospațiu. Ședințele holografice fuseseră
salutate drept modalitatea de lucru a viitorului – de ce să-ți pierzi timpul și banii pentru a călători fizic, când te poți transpune într-o cameră digitală ciudată, argintie și goală, unde să discuți cu simulări pâlpâinde ale colegilor? –, dar irealitatea era dureros de neutră.
Munca lui Dion presupunea multe ședințe, așa că petrecea în holospațiu câte șase ore pe zi, iar seara era năucit de oboseală.
— Nu știu de ce sunt așa de obositoare, a spus el. Mult mai obositoare decât ședințele obișnuite.
— Poate din cauză că nu sunt reale.
Era foarte târziu, iar ei stăteau împreună lângă fereastra din salon și priveau strada pustie.
— Poate că ai dreptate. Se pare că realitatea e mai importantă decât credeam, a spus Dion.
***
Povestea cu turneul – povestea cu toate turneele – e că nu exista niciun moment în care să nu fie recunoscătoare, dar în același timp erau mereu prea multe chipuri. Întotdeauna fusese timidă. În turneu, toate acele chipuri îi apăreau neîncetat înainte, unul după altul, și majoritatea erau pline de bunătate, dar nu erau chipurile potrivite, pentru că, după câteva zile petrecute pe drum, singurii oameni pe care voia să-i vadă Olive erau Sylvie și Dion.
Dar când lumea s-a micșorat la dimensiunea interiorului apartamentului și la o populație de trei persoane, oamenii au fost cei 154
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
de care i s-a făcut dor. Unde era șoferița care scria cartea despre șobolanii vorbitori? Nici măcar nu știuse vreodată cum o chema pe femeie. Unde era Aretta – mesajul automat pe care-l primise de la ea era vechi de câteva săptămâni, lucru îngrijorător – și unde erau ceilalți scriitori pe care-i cunoscuse în ultimul turneu de promovare, Ibby Mohammed și Jessica Marley? Unde era șoferul care cânta o veche melodie de jazz, în timp ce se plimbau prin Tallinn, și unde era acum femeia cu tatuaj, din Buenos Aires?
În timpul izolării, Colonia Doi s-a transformat într-un loc ciudat, încremenit, în care liniștea era spartă doar de sirenele ambulanțelor și de huruitul slab al tramvaielor înțesate de lucrători cu măști, din domeniul sănătății. Nimeni nu avea voie să iasă din casă decât pentru a merge la medic și la serviciu, în cazul celor care lucrau în domenii esențiale, dar în noaptea cu numărul o sută, în timp ce Sylvie dormea, Olive s-a strecurat pe ușa de la bucătărie și a ieșit în lumea de afară.
A coborât iute și în liniște scările spre grădină, unde s-a așezat pe iarbă, sub un copac mic, în formă de umbrelă. Era la câțiva centimetri de trotuar, dar ascunsă de frunze. Se simțea dezorientată afară din apartament. Era sigură că aerul de aici nu se schimbase, dar, după
perioada petrecută pe Pământ, i se părea în neregulă, artificial și filtrat în exces. A stat afară o oră, după care s-a strecurat înapoi în casă, cu sentimentul unei revelații. A căpătat astfel obiceiul de a ieși în fiecare noapte, să stea sub copacul-umbrelă.
Într-una dintre nopți și-a făcut apariția jurnalistul. Ultimul jurnalist, după cum îl păstrase mereu în memorie, Gaspery-Jacques Roberts, de la Contingencies Magazine. În noaptea în care a apărut, ea ședea pe iarbă, sub copacul-umbrelă, picior peste picior, încercând să
nu se gândească la cifrele zilei – 752 de morți astăzi în Colonia Doi, 3.458 de cazuri noi – și să alunge orice gând despre asta, când a auzit pași ușori apropiindu-se. Nu-și imagina c-ar putea fi un polițist –
patrulau mereu câte doi –, dar amenzile, în cazul în care ieșeai fără
155
- MAREA LINIȘTII -
motiv în timpul izolării, erau mari, așa că a stat nemișcată și a încercat să respire cât mai încet posibil.
Pașii s-au oprit atât de aproape, încât vedea umbra omului căzând oblic pe trotuar. Oare o simțise? Nu părea posibil. Altcineva – alt rând de pași – se apropia din direcția opusă.
— Zoey? Ce faci aici?
Olive a recunoscut imediat vocea bărbatului și a simțit că i se taie răsuflarea.
— Te-aș putea întreba același lucru, a spus femeia.
Aveau același accent.
