— Adică să n-o ducem mâine? Trebuie să plec la serviciu.
— Ai putea merge s-o iei chiar acum?
— Olive, ce înseamnă asta?
Dincolo de fereastră, suburbiile din Philadelphia erau o ceață de blocuri-turn. Este posibil să ai o căsnicie excelentă și cu toate astea să
nu-i poți spune soțului tău chiar totul.
— Are legătură cu noul virus, a spus Olive. Am cunoscut la hotel pe cineva care avea informații din interior.
— Ce fel de informații din interior?
— E grav, Dion, se răspândește, scăpat de sub control.
— Și în colonii?
— Câte zboruri sunt zilnic între Pământ și Lună?
El a tras adânc aer în piept.
— Bine, a spus. Bine, mă duc s-o iau.
— Mulțumesc. Sunt în drum spre casă.
— Poftim? Chiar că e grav, dacă îți scurtezi turneul de promovare.
— E grav, Dion, pare să fie foarte grav, și Olive și-a dat seama că
începe să plângă.
— Nu plânge, a spus el cu blândețe. Nu plânge. Plec către școală
chiar acum. O aduc acasă.
În sala de așteptare de la terminalul plecări, Olive a găsit un colț, departe de toți ceilalți, și și-a scos dispozitivul. Nu erau știri noi despre pandemie, dar a comandat produse farmaceutice pentru trei 148
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
luni, apoi apă îmbuteliată, să fie sigură, și un morman de jucării noi pentru Sylvie. Până să urce în avion, cheltuise o mică avere și se simțea un pic smintită.
Cum a fost să părăsească Pământul:
O ascensiune rapidă deasupra planetei verzi-albăstrii, apoi lumea a fost ștearsă pe neașteptate de nori. Atmosfera a devenit rarefiată și albastră, albastrul a împrumutat o nuanță de indigo și apoi – ca și cum ar fi alunecat prin pojghița unei bule – a urmat întunericul spațiului. Șase ore până pe Lună. Olive cumpărase un pachet de măști chirurgicale de la aeroport – din cele vândute călătorilor care se îmbolnăveau pe drum – și purta trei, ceea ce-i îngreuna respirația.
Ocupa locul de la fereastră și aproape că se mulase pe cotieră, încercând să stea cât mai departe posibil de oameni. Suprafața Lunii s-a înălțat din beznă, luminoasă de la distanță și cenușie de aproape, bulele opace ale Coloniilor Unu, Doi și Trei scânteind în lumina soarelui.
Dispozitivul ei s-a luminat în clipa în care a scos un sunet delicat.
S-a încruntat când a văzut că are o nouă programare la medic, pentru că ea nu-și amintea să se fi programat, și atunci a înțeles: Dion o programase. Văzuse cât cheltuise pe alimente conservate. Credea că
pierde contactul cu realitatea.
Apoi aselenizarea, atât de blândă, după viteza uriașă cu care parcursese distanța dintre Pământ și Lună. Olive și-a pus ochelarii cu lentile negre, să-și ascundă lacrimile. Dar nu era lipsit de logică, de fapt, gestul de a o programa la medic. Dacă Dion ar fi sunat-o dintr-o călătorie de afaceri, să-i spună că vor fi loviți de o epidemie și că ar trebui să ia copila de la școală, dacă ar fi văzut sumele enorme debitate din contul lor comun, s-ar fi temut și ea pentru sănătatea lui psihică. A așteptat cât de mult posibil înainte să debarce, pentru a lăsa o oarecare distanță între ea și ceilalți oameni, și a stat cât mai departe de lumea din cosmodrom și de pe peronul de la care pleca 149
- MAREA LINIȘTII -
trenul către Colonia Doi. În compartimentul din tren, a privit pe fereastră luminile din tunel, prin sticla compozită de la suprafața strălucitoare a Lunii. A coborât pe un peron, unde a început să-și caute valiza, amintindu-și apoi că nu o va mai vedea niciodată.
A încercat-o un regret pasager pentru ciudații scaieți ca niște arme în formă de steluță pe care-i scosese din șosete în Republica Texas –
abia așteptase să i-i arate lui Sylvie – dar, în afară de asta, nu era nimic cu adevărat valoros în valiza aceea, și-a spus ea. (Se simțea însă
văduvită: călătorea cu valiza aceea de mulți ani și îi era aproape ca o prietenă.) A sosit autobuzul. Olive a rămas aproape de uși, unde intra mai mult aer – acum îi revenea totul în memorie, toată documentarea despre pandemii, pe care o făcuse pentru carte – și autobuzul a alunecat pe străzile și pe bulevardele orașului din piatră albă, care nu i se păruse niciodată mai frumos ca acum. Podurile care se arcuiau deasupra străzii aveau o grație arhitecturală neobișnuită; copacii care mărgineau bulevardele și îmblânzeau balcoanele clădirilor-turn erau aproape nefiresc de verzi, saturați de propria verdeață; mai erau și nenumăratele magazine mici, prin care se perindau oamenii – fără
măști, fără mănuși, oameni care nu-și dădeau seama ce se întâmplă, orbi la catastrofa iminentă –, iar vederea lor a fost prea mult, pentru că nu mai putea suporta, dar, desigur, trebuia s-o facă. Olive plângea încetișor, așa că nu s-a apropiat nimeni de ea.
A coborât mai devreme și a parcurs pe jos distanța rămasă, scăldată în lumina soarelui. Domul din Colonia Doi proiecta cerul ei preferat, cu nori albi, care se fugăreau pe un fundal albastru-închis.
Nu lipsea decât sunetul rotițelor valizei sale pe caldarâm.
Olive a cotit și a văzut complexul în care locuia, un șir de clădiri albe, pătrate, cu scări care duceau de la etajele al treilea și al patrulea către trotuar. A urcat treptele spre etajul trei, cuprinsă de un sentiment al irealității. Cum era posibil să fi ajuns acasă atât de repede? Fără valiză? Și de ce? Doar pentru că un jurnalist îi spusese ceva ciudat despre călătoriile în timp? A ridicat mâna, cu gândul să
150
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
bată la ușă – avea cheile în valiză, pe Pământ –, dar a înghețat. Dacă
