Gaspery nu auzea decât zgomotul sirenelor.

— Știi că ai încălcat cel mai important protocol, a spus Zoey încet.

De ce ai făcut una ca asta?

— Nu puteam să n-o avertizez, a răspuns Gaspery.

— Bine, a zis ea, uite cum se prezintă situația. Am făcut deocamdată doar o analiză preliminară, dar, din câte îmi dau eu seama, decizia ta de a o salva pe Olive Llewellyn n-a avut niciun impact asupra Institutului Timpului.

— Asta înseamnă c-o să scap?

— Nu, a răspuns ea, asta înseamnă că nu te-ai pierdut imediat în timp. Înseamnă că privilegiul de a călători nu ți-a fost anulat încă, pentru că am investit cinci ani de instruire în tine și ai putea fi în continuare util Institutului Timpului, cel puțin pe durata acestei 168

- EMILY ST. JOHN MANDEL -

investigații. Dar eu, dacă aș fi în locul tău, mi-aș scoate localizatorul din braț și nu m-aș mai întoarce.

Zoey și-a ridicat dispozitivul.

— Trebuie să plec, a spus ea. Rămâi aici, în secolul ăsta, și voi încerca să vin să te vizitez.

— Stai. Te rog.

Ea stătea nemișcată, privindu-l.

— Știu că tu n-ai face niciodată ce am făcut eu, a zis el. Dar să

presupunem că ai fi procedat la fel. Dacă ai fi în locul meu, Zoey, ce-ai face?

— Mi-e greu să-mi imaginez lucruri care nu există, a răspuns ea.

— Poți să faci un efort?

Zoey a oftat și a închis ochii. Lui Gaspery i-a trecut prin cap, în momentul acela, în timp ce-o privea, că el era singurul om din viața ei. Părinții lor nu mai trăiau. Ea nu se căsătorise niciodată. Dacă avea prieteni sau era interesată de cineva, lucrul ăsta nu fusese adus niciodată în discuție. Gaspery încerca un sentiment incomensurabil de vinovăție. Zoey a deschis ochii.

— Aș putea încerca să remediez anomalia, a spus ea.

— Cum?

Zoey a rămas tăcută atât de mult timp, încât el a crezut că nu va răspunde.

— Stai puțin, a zis ea. Le-a luat un an celor mai bune echipe de cercetători pe care le avem numai să ajungă la aceste coordonate.

A scris ceva pe dispozitivul ei și el și-a auzit propriul dispozitiv scoțând un sunet înfundat în buzunar.

— Ți-am trimis o nouă destinație, a spus Zoey. Nu știm secolul, știm doar ziua și locul, așa că va trebui să aștepți în pădure.

A introdus un alt cod în dispozitiv, după care acesta s-a stins.

Gaspery era singur lângă intrarea în restaurant, în orașul potrivit, dar în secolul greșit. A închis ochii și s-a gândit la cursul investigației, pentru că prefera să facă asta, în loc să se gândească la sora lui sau la 169

- MAREA LINIȘTII -

ce-l aștepta dacă se întorcea în epoca sa. Avea o nouă destinație. A introdus codurile în dispozitiv și s-a făcut nevăzut.

170

- EMILY ST. JOHN MANDEL -

2

Era pe plaja din Caiette. După coordonate, vedea că a ajuns în vara anului 1994, dar la început părea a fi o greșeală, deoarece locul acela nu se schimbase deloc în ultimele opt decenii. Privea două insulițe, două pâlcuri de copaci plutind peste ape, și pentru un moment a crezut că se întorsese în anul 1912, îmbrăcat în costumul unui preot de la începutul secolului XX, pregătit să-l întâlnească pe Edwin St.

Andrew în biserică.

Bisericuța albă de pe deal era neschimbată de când fusese el aici ultima oară – probabil o revopsiseră de curând –, dar casele din jurul ei erau diferite. S-a întors cu spatele spre așezare și privirea i-a căzut peste ocean. Soarele răsărea, în timp ce nuanțe de albastru și roz fremătau peste apă. Îi plăcea să-i urmărească mișcarea, blânda repetare a valurilor. S-a trezit gândindu-se la mama lui, pentru prima oară după mult timp. Ea trăise pe Pământ în copilărie. Ținea o fotografie înrămată, cu un ocean de pe Pământ, în bucătăria casei în care copilărise el, un mic dreptunghi de valuri pe perete, undeva lângă sobă. Gaspery își amintea cum îl privea mama lui, în timp ce amesteca în supă. Cu toate astea, pentru el, și-a dat Gaspery seama, oceanul nu avea nicio semnificație, nu apărea în niciuna dintre amintirile lui din copilărie și în niciunul dintre momentele importante din viața lui; era doar ceva ce văzuse în filme și apoi în realitate, trimis în interes de serviciu, așa că nu-i trezea prea multe sentimente și, după o clipă, s-a întors și a început să meargă în josul plajei, urmând coordonatele care pulsau delicat pe dispozitivul lui.

A trecut de ultima casă, apoi a intrat în pădure.

Era mai simplu acum să treacă prin această pădure decât atunci când purtase sutană preoțească, dar tot nu se descurca prea bine.

Pământul era prea moale; hainele i se agățau în crengi; se simțea asaltat din toate părțile. Era o după-amiază însorită, dar probabil că

plouase în dimineața aceea. Ferigile ude îi împiedicau înaintarea.

171

- MAREA LINIȘTII -

Pantofii lui erau mai puțin rezistenți la apă decât crezuse.

Dispozitivul îi pulsa ușor în mână, cu mesajul că era foarte aproape de locul pe care îl căuta; a dat drumul crengii pe care o ținea ca să

vadă ecranul, iar creanga l-a plesnit peste față.

Iată arțarul, cu optzeci și doi de ani mai bătrân decât ultima oară

când îl văzuse. Crescuse mai puțin în înălțime, decât în grosime și splendoare. Luminișul din jurul lui se lărgise, odată cu trecerea timpului. A trecut pe sub bolta crengilor, să poată privi în sus, la lumina soarelui care se cernea printre frunze, și, pentru prima oară

de când se știa, a simțit cu adevărat ce înseamnă venerația.

Când va veni Vincent Smith aici? Nu știa. Gaspery a ieșit din luminiș și și-a croit drum printr-un desiș de frunze, iar acolo a îngenuncheat pe pământul răcoros și ud și a început să aștepte.

Stătea complet nemișcat și asculta. Un alt lucru care nu-i plăcea la păduri era sunetul neîntrerupt. Nu era zgomotul alb din orașele de pe Lună, produs de mecanismele din depărtare care creșteau nivelul gravitației, pentru a-l egaliza cu cel de pe Pământ, care mențineau aerul din interiorul domurilor respirabil și creau o briză iluzorie.

Zgomotul alb al unei păduri nu avea un tipar anume, iar caracterul său aleatoriu îl neliniștea pe Gaspery. Timpul trecea, oră după oră.

Mușchii îl dureau din pricina încordării. Îi era teribil de sete. S-a ridicat de câteva ori, să-și dezmorțească picioarele, apoi s-a ghemuit din nou aproape de pământ. Era imposibil să auzi ceva apropiindu-se, până când, la un moment dat, a auzit. Puțin după ora patru după-amiaza, a auzit pașii ușori ai fetei pe potecă.