— Da, am spus.
Nu știam sigur la ce se referă, dar, ascultând-o, mă simțeam atât de stânjenit, încât nici nu o puteam privi în ochi.
— Uneori Institutul se întoarce în timp ca să repare răul, să se asigure că cel care a călătorit nu mai face lucrul care schimbă istoria.
Știi, lucrul acela mărunt, de exemplu, că îi ții ușa deschisă femeii care va crea algoritmul ce va pune capăt civilizației sau mai știu eu ce.
Uneori se întorc și repară răul, dar nu mereu. Vrei să știi cum se iau deciziile?
— Pare un lucru strict secret, am spus.
— Ah, este, Gaspery, dar îmi placi și, de asemenea, am devenit nesăbuită odată cu înaintarea în vârstă, așa că am să-ți spun oricum.
129
- MAREA LINIȘTII -
(Cât să fi avut, treizeci și cinci de ani? În momentul acela, mi se părea captivant de istovită.)
— Uite care e criteriul: se întorc să repare răul doar dacă acel rău afectează Institutul Timpului. Ce sunt eu, Gaspery? Cum m-ai descrie?
Mi se părea că-mi întinde o capcană.
— Păi…
— Nu-i nimic, a zis ea, poți s-o spui. Sunt o birocrată. Resursele Umane înseamnă birocrație.
— Bine.
— La fel și Institutul Timpului. Cea mai importantă universitate dedicată cercetării de pe Lună, deținătoarea singurei mașini funcționale a timpului, cu legături strânse cu guvernul și cu instituțiile responsabile de aplicarea legii. Chiar și numai una dintre astea ar presupune o birocrație de temut, nu crezi? Trebuie să înțelegi că birocrația este un organism și că scopul principal al fiecărui organism e autoconservarea. Birocrația există pentru a se proteja pe sine.
Privea din nou dincolo de râu.
— Locuiam la etajul al treilea, a spus, arătând cu degetul. Balconul cu plante agățătoare și tufe de trandafiri.
— E frumos, am spus.
— Nu-i așa? Uite, înțeleg de ce ai vrea să lucrezi la Institutul Timpului, a continuat ea. Probabil că pare o oportunitate fascinantă.
Oricum, nu te așteaptă un parcurs profesional prea grozav la hotel.
Dar să știi că, atunci când Institutul va termina cu tine, o să te arunce ca pe un gunoi.
A vorbit cu atâta nonșalanță, încât nu eram sigur că o auzisem bine.
— Am o ședință, a spus ea. Probabil că ar trebui să intri în tură
peste aproximativ o oră.
S-a întors cu spatele și m-a lăsat acolo.
130
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
M-am uitat în urmă, la clădirea de apartamente. Mă dusesem într-unul dintre apartamentele acelea la un moment dat, cu mulți ani cu urmă, la o petrecere, și chiar dacă fusesem destul de beat, îmi aminteam totuși tavane boltite și camere spațioase. Mă gândeam că, dacă va merge ceva prost la Institutul Timpului, niciodată nu voi putea spune că n-am fost avertizat.
Dar eram atât de nerăbdător să-mi trăiesc viața! M-am întors la hotel și am descoperit că nu pot să intru. Hotelul reprezenta trecutul.
Eu îmi doream viitorul. L-am sunat pe Ephrem.
— Aș putea să încep mai repede? am întrebat. Știu că ar fi trebuit să dau două săptămâni preaviz la hotel, dar aș putea începe instruirea chiar acum? În seara asta?
— Sigur, a spus el. Poți veni aici într-o oră?
131
- MAREA LINIȘTII -
8
— Vrei niște ceai? m-a întrebat Ephrem.
— Te rog.
A scris ceva pe dispozitiv și ne-am așezat amândoi la masa de ședințe. O amintire neașteptată: beam ceai cu mirodenii împreună cu Ephrem și cu mama lui după ore, într-o zi, în apartamentul lui, care era mai frumos decât al meu. Mama lui Ephrem putea munci de acasă, mi-am amintit eu; ea se uita la un monitor. Eu și Ephrem învățam împreună, așa că trebuie să fi fost chiar înainte de un examen, într-o perioadă în care eu încercam (a) să beau ceai și (b) să
fiu un elev sârguincios. Mă pregăteam să-i amintesc de momentul acela – îți aduci aminte? –, când s-a auzit un sunet slab la ușă, iar un tânăr a intrat cu o tavă pe care a lăsat-o pe masă, cu o înclinare a capului. Ceaiul cu mirodenii este real, mi-am spus și apoi mi-am dat seama: probabil că Ephrem își amintește și el momentul acela atât de îndepărtat, pentru că mă servise cu ceai cu mirodenii numai când venisem aici.
