153

- MAREA LINIȘTII -

A mutat sticla mai aproape de Sylvie.

— Bună, sticlă! a răspuns Sylvie.

În izolare, exista un nou tip de călătorie, deși acesta nu părea cuvântul potrivit. Exista un nou tip de anticălătorie. Seara, Olive introducea o serie de coduri în dispozitivul ei, își punea o cască ce-i acoperea ochii și intra în holospațiu. Ședințele holografice fuseseră

salutate drept modalitatea de lucru a viitorului – de ce să-ți pierzi timpul și banii pentru a călători fizic, când te poți transpune într-o cameră digitală ciudată, argintie și goală, unde să discuți cu simulări pâlpâinde ale colegilor? –, dar irealitatea era dureros de neutră.

Munca lui Dion presupunea multe ședințe, așa că petrecea în holospațiu câte șase ore pe zi, iar seara era năucit de oboseală.

— Nu știu de ce sunt așa de obositoare, a spus el. Mult mai obositoare decât ședințele obișnuite.

— Poate din cauză că nu sunt reale.

Era foarte târziu, iar ei stăteau împreună lângă fereastra din salon și priveau strada pustie.

— Poate că ai dreptate. Se pare că realitatea e mai importantă decât credeam, a spus Dion.

***

Povestea cu turneul – povestea cu toate turneele – e că nu exista niciun moment în care să nu fie recunoscătoare, dar în același timp erau mereu prea multe chipuri. Întotdeauna fusese timidă. În turneu, toate acele chipuri îi apăreau neîncetat înainte, unul după altul, și majoritatea erau pline de bunătate, dar nu erau chipurile potrivite, pentru că, după câteva zile petrecute pe drum, singurii oameni pe care voia să-i vadă Olive erau Sylvie și Dion.

Dar când lumea s-a micșorat la dimensiunea interiorului apartamentului și la o populație de trei persoane, oamenii au fost cei 154

- EMILY ST. JOHN MANDEL -

de care i s-a făcut dor. Unde era șoferița care scria cartea despre șobolanii vorbitori? Nici măcar nu știuse vreodată cum o chema pe femeie. Unde era Aretta – mesajul automat pe care-l primise de la ea era vechi de câteva săptămâni, lucru îngrijorător – și unde erau ceilalți scriitori pe care-i cunoscuse în ultimul turneu de promovare, Ibby Mohammed și Jessica Marley? Unde era șoferul care cânta o veche melodie de jazz, în timp ce se plimbau prin Tallinn, și unde era acum femeia cu tatuaj, din Buenos Aires?

În timpul izolării, Colonia Doi s-a transformat într-un loc ciudat, încremenit, în care liniștea era spartă doar de sirenele ambulanțelor și de huruitul slab al tramvaielor înțesate de lucrători cu măști, din domeniul sănătății. Nimeni nu avea voie să iasă din casă decât pentru a merge la medic și la serviciu, în cazul celor care lucrau în domenii esențiale, dar în noaptea cu numărul o sută, în timp ce Sylvie dormea, Olive s-a strecurat pe ușa de la bucătărie și a ieșit în lumea de afară.

A coborât iute și în liniște scările spre grădină, unde s-a așezat pe iarbă, sub un copac mic, în formă de umbrelă. Era la câțiva centimetri de trotuar, dar ascunsă de frunze. Se simțea dezorientată afară din apartament. Era sigură că aerul de aici nu se schimbase, dar, după

perioada petrecută pe Pământ, i se părea în neregulă, artificial și filtrat în exces. A stat afară o oră, după care s-a strecurat înapoi în casă, cu sentimentul unei revelații. A căpătat astfel obiceiul de a ieși în fiecare noapte, să stea sub copacul-umbrelă.

Într-una dintre nopți și-a făcut apariția jurnalistul. Ultimul jurnalist, după cum îl păstrase mereu în memorie, Gaspery-Jacques Roberts, de la Contingencies Magazine. În noaptea în care a apărut, ea ședea pe iarbă, sub copacul-umbrelă, picior peste picior, încercând să

nu se gândească la cifrele zilei – 752 de morți astăzi în Colonia Doi, 3.458 de cazuri noi – și să alunge orice gând despre asta, când a auzit pași ușori apropiindu-se. Nu-și imagina c-ar putea fi un polițist –

patrulau mereu câte doi –, dar amenzile, în cazul în care ieșeai fără

155

- MAREA LINIȘTII -

motiv în timpul izolării, erau mari, așa că a stat nemișcată și a încercat să respire cât mai încet posibil.

Pașii s-au oprit atât de aproape, încât vedea umbra omului căzând oblic pe trotuar. Oare o simțise? Nu părea posibil. Altcineva – alt rând de pași – se apropia din direcția opusă.

— Zoey? Ce faci aici?

Olive a recunoscut imediat vocea bărbatului și a simțit că i se taie răsuflarea.

— Te-aș putea întreba același lucru, a spus femeia.

Aveau același accent.

— Ți-am spus în camera de călătorii, acum cinci minute, a răspuns Gaspery. Vreau să stau de vorbă cu un cercetător din domeniul literaturii care a intervievat-o pe Olive Llewellyn. Mai vreau o confirmare.

— Mi s-a părut ciudat că ai vrut să pleci iar, după interviul cu ea, într-o călătorie neprogramată, a spus femeia.

Gaspery a tăcut un moment.

— Credeam că nu mai călătorești, a zis el în cele din urmă.

— Da, ei bine, mi s-a părut că împrejurările impun o excepție.

Gaspery, cum ai putut să faci una ca asta?

— Voiam doar să vorbesc cu ea, a spus Gaspery. Aveam de gând să respect planul, Zoey, dar n-am putut. N-am putut s-o las să moară.

A urmat un moment de liniște, în timpul căruia acești doi oameni de neînțeles, își imagina Olive, se uitau direct spre fereastra salonului ei. A ridicat privirea, dar, din unghiul ei, vedea numai petice din tavanul camerei, în mare măsură acoperit de frunze.

— E exact așa cum m-ai avertizat, a spus el încet. Mi-ai zis că

munca asta presupune o mare lipsă de omenie și ai avut dreptate.

Chiar așa e.

— N-ar trebui să te întorci în prezent, a spus Zoey.

Poftim?

156

- EMILY ST. JOHN MANDEL -

— Sigur că am să mă întorc în prezent, a răspuns Gaspery. Eu cred în asumarea consecințelor.

— Dar consecințele vor fi teribile, a spus Zoey. Am mai asistat la asta.

A urmat un moment de liniște. Gaspery tăcea.

— Orașul Nopții e frumos în secolul ăsta, a spus el în cele din urmă.

— Știu.