— Am numai câteva…
— Știi, e interesant.
Mi-a făcut semn să ies înaintea ei.
— Am studiat istoria muncii la universitate și am constatat că
există o constantă istorică de-a lungul secolelor, respectiv aceea că
nimeni nu ține morțiș să se pună rău cu Resursele Umane.
A deschis ușa laterală și am ieșit la lumina zilei, lângă zona de încărcare.
— I-am spus superiorului tău că trebuie să stau de vorbă cu tine.
N-o să deranjeze pe nimeni.
Vremea din ziua respectivă fusese programată să fie noroasă, așa că lumina zilei era slabă și cenușie. Mi se părea neliniștitor.
— E greu să te obișnuiești, a spus Talia.
Mă văzuse privind temător spre cer. Mergeam către poteca ce urma cursul râului din Colonia Unu. Toate cele trei colonii aveau râuri, din motive de sănătate psihică, ce curgeau prin albii identice, căptușite cu pietre albe și traversate de poduri identice, arcuite, din piatră albă. Erau adevărate minuni inginerești. Și toate scoteau același tip de sunete.
— De ce ai plecat din Orașul Nopții? m-a întrebat ea.
— Un divorț care s-a încheiat urât, am spus. Voiam un nou început.
127
- MAREA LINIȘTII -
Sunetele asemănătoare ale râurilor aduceau alinare; dacă nu ridicam privirea, dacă nu eram atent la lumina stranie, cenușie a zilei fals-înnorate, puteam să mă prefac că sunt acasă.
— Tu de ce ai venit aici?
— Eu sunt de aici, a răspuns ea. M-am mutat în Orașul Nopții abia la vârsta de nouă ani.
— Ah!
Ne apropiam de un pod. În Orașul Nopții, sub pod s-ar fi aciuat mai mulți vagabonzi care fie trăgeau un pui de somn, fie se drogau în liniștea și întunericul parapetului, dar aici era doar un bătrân pe o bancă, stând singur și uitându-se la apă.
— Ai venit în biroul meu să-mi dai preaviz, a spus Talia.
— De unde știi?
— Pentru că șeful șefului șefului meu mi-a cerut să vorbesc cu vreo doi granguri de la Institutul Timpului, acum trei zile. După
întrebările lor, mi-am dat seama că te evaluează pentru un post.
Există vreo stânjeneală specifică pe care ți-o provoacă sentimentul că o birocrație invizibilă acționează în jurul tău? Talia s-a oprit, așa că m-am oprit și eu și am privit apa. Când eram mic, mă jucam cu bărcuțele pe râul din Orașul Nopții, dar râul acela era deopotrivă
întunecat și strălucitor, reflectând și lumina soarelui, și întunecimea spațiului. Râul din Colonia Unu era deschis la culoare și lăptos, reflectând norii falși, proiectați pe dom.
— Pe vremuri am locuit acolo, a spus Talia, arătând cu degetul într-o anume direcție, și eu am privit în sus, dincolo de râu, la una dintre cele mai vechi și mai frumoase clădiri de apartamente, un turn cilindric, alb, cu grădină pe fiecare balcon.
— Părinții mei au lucrat la Institutul Timpului.
Nu știam ce să spun. Nu-mi venea în minte niciun motiv necatastrofal pentru care o familie s-ar muta de la una dintre cele mai la modă adrese din Colonia Unu, într-o casă dărăpănată din Orașul Nopții.
128
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
— Amândoi erau călători, a continuat Talia. Până când o misiune a mers prost, în cel mai groaznic mod cu putință, după care părinții mei n-au mai putut să muncească, iar într-un an eram în cartierul ăla dărăpănat din Orașul Nopții.
— Îmi pare rău.
Eram indignat că trebuie să spun asta, pentru că eu iubeam Orașul Nopții, iar cartierul ăla dărăpănat era acasă pentru mine. Familia mea
– eu, Zoey, mama noastră – nu era acolo pentru că așa trebuia, noi eram acolo pentru că, după cum se exprima mama, „măcar locul ăsta are ceva personalitate, nu e precum coloniile alea sterile, cu lumină
falsă”, deși, în timp ce îmi aminteam lucrul ăsta, mi-am adus aminte și că nu ne-am permis să reparăm acoperișul când a început să curgă
apă prin el.
Talia se uita la mine.
— Bețivii sunt indiscreți, a spus ea. După cum sunt sigură că-ți dai seama, în cazul în care te-ai gândit vreodată la povestea asta mai mult de cinci minute, dacă trimiți pe cineva înapoi în timp, schimbi inevitabil istoria. Însăși prezența călătorului este o formă de perturbare, așa îmi amintesc că spunea tata. Nu e posibil să te întorci, să intri în contact cu trecutul și să lași cronologia perfect neschimbată.
