avea virusul pe haine? Și-a scos haina, pantofii și apoi – după numai o clipă de ezitare – pantalonii și bluza. A aruncat o privire spre stradă, iar un trecător și-a ferit repede ochii.

L-a sunat pe Dion.

— Olive, unde ești?

— Ai putea să descui ușa, apoi s-o duci pe Sylvie în dormitor și să

stați acolo până intru eu în cameră?

— Olive…

— Mi-e teamă de contaminare, a spus Olive. Sunt la ușa de la intrare, dar vreau să fac un duș înainte să mă îmbrățișați vreunul dintre voi. Virusul ar putea fi pe haine.

Avea hainele strânse grămadă în jurul tălpilor.

— Olive, a spus el, iar ea i-a auzit durerea din voce.

Credea că e teribil, cumplit de bolnavă, dar nu din cauza pandemiei care se apropia.

— Te rog.

— Bine, a spus el. Așa am să fac.

Ușa s-a descuiat cu un clic. Olive a numărat încet până la zece, apoi a intrat, și-a lăsat dispozitivul și lenjeria într-o grămăjoară pe podea și s-a dus direct la duș. S-a frecat cu săpun, apoi a căutat dezinfectantul, a refăcut drumul și a dezinfectat fiecare suprafață pe care o atinsese, după aceea a pornit purificatorul de aer la maximum și a deschis toate ferestrele, apoi, folosind prosopul, și-a ridicat lenjeria de pe podea și a aruncat-o, cu tot cu prosop, la gunoi, după

care și-a dezinfectat dispozitivul, apoi încă o dată mâinile.

***

Așa va fi viața noastră de aici înainte, s-a gândit ea amorțită, va trebui să ținem minte ce suprafețe am atins. Olive a inspirat adânc, afișând un simulacru de calm. A deschis ușa dormitorului, goală și neliniștită, 151

- MAREA LINIȘTII -

iar fiica ei a traversat camera în goană și i-a sărit în brațe. Olive a căzut în genunchi, în timp ce lacrimile i se scurgeau fierbinți pe față

și pe umărul lui Sylvie.

— Mami, a întrebat Sylvie, de ce plângi?

Pentru că mi-era scris să mor în pandemia aceea, dar am fost avertizată

de un călător în timp. Pentru că în curând vor muri mulți oameni, iar eunu pot face nimic să împiedic acest lucru. Pentru că totul e lipsit de logică

și eu aș putea fi nebună.

— Fiindcă mi-a fost atât de dor de tine! a spus Olive.

— Ți-a fost atât de dor de mine, încât a trebuit să te întorci acasă

mai devreme? a întrebat Sylvie.

— Da, a răspuns Olive. Mi-a fost atât de dor de tine, încât a trebuit să mă întorc acasă mai devreme.

Un zgomot ciudat a răsunat în cameră: dispozitivul lui Dion primise o alarmă de avertizare a populației. Peste umărul lui Sylvie, Olive și-a privit soțul uitându-se fix la ecran. El a ridicat ochii și a observat că ea îl privește.

— Ai avut dreptate. Îmi pare rău că m-am îndoit de tine. Virusul a ajuns și aici.

În primele o sută de zile de izolare, Olive s-a închis în biroul ei în fiecare dimineață și s-a așezat la masa ei de lucru, dar era mai simplu să privească pe fereastră decât să scrie. Uneori doar observa peisajul sonor.

Sirenă

Liniște; păsări

Sirenă

Încă o sirenă

O a treia? Suprapuse, din cel puțin două direcțiiLiniște

Păsări

152

- EMILY ST. JOHN MANDEL -

Sirenă

O ceață de zile care se scurgeau: Olive se trezea la ora patru dimineața, să lucreze două ore, cât dormea Sylvie, apoi Dion lucra de la șase dimineața până la prânz, în timp ce Olive încerca să fie învățătoare și să-și mențină fiica suficient de sănătoasă la minte, după

aceea Olive lucra două ore, în timp ce Dion și Sylvie se jucau, apoi Sylvie avea voie să se joace cu hologramele o oră, în timp ce amândoi părinții lucrau, apoi lucra Dion, în timp ce Olive se juca cu Sylvie, apoi, cine știe cum, era timpul să pregătească cina, după care cina aluneca pe nesimțite spre ora de culcare, apoi Sylvie adormea înainte de opt și Olive mergea la culcare la scurt timp după aceea, după care suna din nou alarma lui Olive, pentru că era din nou ora patru dimineața, și tot așa, încontinuu.

— Am putea să privim situația asta ca pe-o oportunitate, a spus Dion în cea de-a șaptezeci și treia noapte de izolare.

Olive și Dion stăteau împreună în bucătărie, mâncând înghețată.

Sylvie dormea.

— O oportunitate să ce? a întrebat Olive.

Chiar și în ziua a șaptezeci și treia se simțea încă uluită. Persista un sentiment de nesiguranță – o pandemie? serios? – care încă nu dispăruse pe deplin.

— Ca să ne gândim cum să reintrăm în lume, a spus Dion, când acest lucru va fi posibil.

Existau unii prieteni de care nu-i era deloc dor, i-a spus el. Își depunea discret CV-ul pentru noi locuri de muncă.

— Hai să ne prefacem că sticla asta de apă carbogazoasă e un prieten, a spus Sylvie la cină, în ziua a optzeci și cincea. Fă-o să-mi vorbească.

— Bună, Sylvie! a spus Olive.