moară de dragul cronologiei. Zoey bea în tăcere.
— Munca asta presupune un nivel aproape inuman de detașare, a spus ea într-un final. Am spus „aproape”? Nu aproape, ci chiar inuman.
— Așadar cineva trebuie să călătorească în timp ca să investigheze povestea asta, am spus eu, dar nu vei fi tu aceea.
— Vor fi mai multe persoane, dar nu știu cine. Nu e chiar o muncă
râvnită.
117
- MAREA LINIȘTII -
— Trimite-mă pe mine, am spus.
Deoarece în momentul acela mă gândeam că femeia ipotetică ce urma să se înece marțea viitoare avea să se înece oricum.
M-a privit, surprinsă. Pe obraji îi apăruseră două pete rozalii, dar în rest părea pe deplin trează.
— Nici prin gând nu-mi trece.
— De ce?
— În primul rând, pentru că e o muncă îngrozitor de periculoasă.
În al doilea rând, pentru că nu ești pregătit.
— Ce fel de studii îți trebuie ca să călătorești în trecut și să stai de vorbă cu oamenii? Asta e tot, nu-i așa? În fond, ce pregătire îți trebuie?
— Sunt mai multe testări psihologice, urmate de câțiva ani de pregătire.
— Pot să fac asta. Mi-aș putea relua studiile, aș putea face pregătirea necesară. Îți amintești că aproape am terminat facultatea de criminologie. Știu cum să desfășor un interogatoriu.
Ea tăcea.
— Vreți să păstrați cercul restrâns, am spus, nu-i așa? Imaginează-ți ce panică se va stârni, dacă se va afla că trăim într-o simulare.
— Nu știm dacă trăim într-o simulare și nu știu dacă panică e cuvântul potrivit. Seamănă mai degrabă cu un „spleen ucigător”.
Am decis să caut mai târziu ce înseamnă „spleen”. Sunt cuvinte peste care dai toată viața, fără să știi ce înseamnă.
— Zoey, am zis, îmi irosesc viața.
— Nu spune asta, a intervenit ea prea repede.
— Treaba e că… situația asta, am explicat, chestia asta, ce-o fi ea, posibilitatea asta, cred, e lucrul care mi-a trezit cel mai tare interesul până acum, poate de când mă știu.
— Atunci apucă-te de ceva, Gaspery. De caligrafie, de tir cu arcul sau ceva.
118
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
— Poți să te gândești la asta, Zoey? Să vorbești cu cine trebuie?
Puteți să mă luați în calcul? Dacă vorbim de călătoria în timp, nu e nicio grabă, nu-i așa? Aș avea vreme să mă pregătesc, aș putea să fac ce vreți voi, să mă apuc iar de școală, să fac pregătire psihologică, orice…
Mi-am dat seama că trăncănesc aiurea, așa că m-am oprit.
— Nu, a spus ea. În niciun caz.
Și-a golit paharul.
— Când spun că e o muncă periculoasă, Gaspery, vreau să zic că
n-aș vrea s-o facă niciun om pe care-l iubesc.
119
- MAREA LINIȘTII -
6
După aceea, n-am mai văzut-o pe Zoey timp de trei săptămâni, iar pe dispozitivul ei apărea mesajul că e indisponibilă. Mă duceam la serviciu, mă întorceam de la serviciu, mă plimbam prin apartament și vorbeam cu pisica. În sfârșit, într-o zi în care eram liber, i-am lăsat un mesaj vocal în care îi spuneam că voi trece pe la biroul ei. N-a răspuns, dar am luat un tramvai până la Institutul Timpului, spre sfârșitul după-amiezii. Îmi spusese ce program are. Știam că va fi acolo. Am urmărit străzile palide alunecând pe lângă mine, vechile clădiri de piatră, cu tencuiala scorojită și locuințele ilegale, dărăpănate, înghesuite în ele – influența Orașului Nopții, un aer de dezordine care mi se părea înviorător –, și mi-a venit gândul ciudat, nebunesc că poate a murit. Zoey muncea și bea prea mult. În primul an de după moartea mamei, gândurile îmi zburau adesea la dezastre.
M-am oprit în fața Institutului Timpului, monolitul de piatră albă, și am mai sunat-o o dată. Nimic. Era în jur de ora șase. Câțiva oameni au ieșit din clădire, singuri sau în perechi. M-am surprins că le studiez fețele și m-am întrebat cum ar fi să ai o slujbă cu o miză
importantă, iar atunci una dintre fețe s-a dovedit a fi a lui Ephrem.
