109
- MAREA LINIȘTII -
Înregistrarea s-a oprit. Zoey a împins proiecția înapoi în perete și s-a așezat lângă mine. Părea copleșită, cum nu o mai văzusem niciodată până atunci.
— Zoey, am spus, pari mai supărată decât… nu știu dacă înțeleg prea bine.
— Tu ce sistem de operare folosești pe dispozitivul tău?
— Zephyr, am spus.
— La fel și eu. Îți aduci aminte de virusul ăla ciudat, care a circulat pe rețeaua Zephyr în urmă cu vreo doi ani? A durat doar două zile, dar uneori deschideai un fișier text pe dispozitiv și auzeai melodia pe care o ascultaseși ultima oară.
— Sigur. Ce enervant era!
Îmi aminteam doar vag.
— Era un fișier deteriorat.
Sesizam ceva amplu și teribil plutind undeva, dincolo de granița înțelegerii mele.
— Vrei să spui…
Zoey avea coatele pe masă și, cât timp a vorbit, și-a sprijinit fruntea în mâini.
— Dacă momente din diferite secole se scurg unul în celălalt, atunci, ei bine, poți considera aceste momente, Gaspery, le poți socoti drept fișiere deteriorate.
— În ce fel seamănă un moment cu un fișier?
Zoey stătea complet nemișcată.
— Doar imaginează-ți că e așa.
Am încercat. O serie de fișiere deteriorate; o serie de momente dereglate; o serie de lucruri diferite, care se întrepătrund când n-ar trebui.
— Dar dacă momentele sunt fișiere…
N-am putut termina propoziția. Camera în care ne aflam părea mult mai puțin reală decât în urmă cu o clipă. Biroul este real, mi-am 110
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
spus. Florile ofilite de pe birou sunt reale. Vopseaua albastră de pe pereți.
Părul lui Zoey. Mâinile mele. Covorul.
— Acum înțelegi de ce nu m-am dus să-mi sărbătoresc ziua de naștere, a spus ea.
— Dar… Uite, sunt de acord că e ciudat, însă vorbim despre chestia aia a mamei, nu-i așa? Chestia cu simularea?
A oftat.
— Crede-mă, m-am gândit și eu la asta. E foarte posibil să nu judec limpede. Știi că datorită ei am devenit om de știință.
Am dat aprobator din cap.
— Și uite, a continuat, știu că sunt dovezi indirecte, dar nu sunt nebună. E doar o serie de descrieri ale unei experiențe ciudate. Dar coincidența, Gaspery, felul în care momentele astea par să se întrepătrundă, nu pot să n-o consider un fel de dovadă.
111
- MAREA LINIȘTII -
4
Dacă am trăi într-o simulare, de unde am ști că e o simulare? Am luat tramvaiul spre casă, de la universitate, la ora trei dimineața. În lumina caldă a tramvaiului în mișcare, am închis ochii și m-am minunat de detalii. Vibrația blândă a tramvaiului pe perna de aer.
Sunetele – șoapta abia perceptibilă a mișcării, conversațiile cu glas scăzut ici-colo în tramvai, notele difuze ale unui joc derulându-se pe un dispozitiv, undeva. Trăim într-o simulare, mi-am spus, ca să testez ideea, dar tot mi se părea improbabilă, pentru că simțeam mirosul buchetului de trandafiri galbeni pe care femeia care stătea lângă mine îl ținea cu grijă cu ambele mâini. Trăim într-o simulare, dar mi-e foame și ar trebui să cred că și asta e o simulare?
— Nu spun că lucrurile astea se leagă și formează o dovadă
irefutabilă a faptului că trăim într-o simulare, spusese Zoey în urmă
cu o oră, în biroul ei. Dar cred că avem destule date care să justifice o investigație.
Cum investighezi realitatea? Foamea mea e o simulare, mi-am spus, dar tot voiam un cheeseburger. Cheeseburgerii sunt o simulare.
Carnea de vită e o simulare. (De fapt, asta era adevărat la propriu.
Dacă ucideai un animal ca să-l mănânci, sfârșeai în arest și pe Pământ, și în colonii.) Am deschis ochii și m-am gândit: Trandafirii sunt o simulare. Mirosul trandafirilor e o simulare.
