— Nu știam că a fost soldat.

— Nu va fi fost încă, atunci când vei vorbi tu cu el. Tu îl vei întâlni în 1912; abia ulterior va avea o perioadă foarte dificilă pe Frontul de Vest. Mai vrei puțin ceai?

— Mulțumesc.

Nu aveam nici cea mai vagă idee despre ce era Frontul de Vest, dar speram că subiectul avea să fie tratat pe parcursul instruirii mele.

A trecut la următoarea fotografie și mă uitam acum la compozitorul din înregistrarea pe care mi-o arătase Zoey.

— În ianuarie 2020, a continuat Ephrem, un artist pe nume Paul James Smith a dat o reprezentație care includea o înregistrare ce ar putea conține anomalia pe care a descris-o St. Andrew cu un secol mai devreme, dar nu știm exact unde a fost făcută filmarea. Nu avem toată înregistrarea concertului, doar fragmentul pe care ți l-a arătat Zoey. Vei sta de vorbă cu el, să vezi ce poți afla.

Ephrem a dat și această fotografie la o parte și am văzut o alta, a unui bătrân care cânta la vioară într-un terminal aerospațial, cu ochii închiși.

133

- MAREA LINIȘTII -

— El e Alan Sami, a spus Ephrem. A cântat mai mulți ani la vioară

în terminalul aerospațial din Oklahoma City, prin 2200, iar noi credem că la muzica lui face aluzie Olive Llewellyn în Marienbad. Vei sta de vorbă cu el, să afli mai multe despre muzica lui. De fapt, află

orice poți.

A trecut la următoarea fotografie și iat-o pe Olive Llewellyn, scriitoarea preferată a mamei mele, cea care locuise cu mult timp în urmă în casa copilăriei Taliei Anderson.

— Uite-o și pe Olive Llewellyn. Îmi pare rău să spun că nimeni nu păstrează înregistrările camerelor de supraveghere timp de două

sute de ani, așa că nu avem documente privitoare la ce a trăit sau nu Olive Llewellyn acolo, înainte să scrie Marienbad. O vei intervieva în ultimul ei turneu de promovare a cărții.

— Când a avut loc ultimul ei turneu? am întrebat.

— În noiembrie 2203. În primele zile ale pandemiei de SARS 12.

Stai liniștit, tu n-ai să te îmbolnăvești.

— N-am auzit de ea.

— Noi am fost imunizați în copilărie, mi-a explicat Ephrem.

— Vor fi și alți investigatori desemnați să se ocupe de caz?

— Mai mulți. Vor analiza diferite perspective, vor intervieva oameni diferiți sau vor intervieva aceiași oameni, într-un mod diferit.

S-ar putea să te întâlnești cu unii dintre ei, dar, dacă sunt foarte buni în meseria lor, n-ai să afli niciodată cine sunt. În ceea ce te privește, Gaspery, nu e o misiune complicată. Vei purta câteva discuții și apoi vei preda ceea ce ai descoperit unui investigator superior, care va prelua cazul și va lua decizia finală, iar dacă totul merge bine, vei primi și alte investigații. Ai putea avea o carieră interesantă aici.

Se uita la șirul de fotografii.

— Cred că vei începe, a spus el, prin a intervieva violonistul.

— Bine, am încuviințat. Când voi vorbi cu el?

— Peste vreo cinci ani, a răspuns Ephrem. Întâi trebuie să te instruim.

134

- EMILY ST. JOHN MANDEL -

9

Instruirea n-a fost precum scufundarea într-o altă lume. A fost precum scufundarea în mai multe lumi succesive, în momente care apăreau iar și iar și iar, lumi care se topeau treptat și a căror pierdere devenea evidentă numai privind retrospectiv. Ani de instruire individuală, în încăperi mici din Institut, ani în care treceam pe holuri, pe lângă oameni care poate erau, poate nu erau colegii mei, studenți ca mine – aici nimeni nu avea ecuson –, și ani de studiu în liniște, în biblioteca Institutului Timpului sau în apartamentul meu, până noaptea târziu, în timp ce pisica îmi dormea în poală. La cinci ani după ce am renunțat la slujba de la hotel, am intrat pentru prima oară în sala dedicată călătoriilor în timp.

Era o încăpere de dimensiuni medii, făcută în totalitate dintr-un fel de piatră compozită. La unul dintre capete se afla o bancă, așezată

într-o firidă adânc săpată în perete. Banca era orientată spre un birou cu un aspect cât se poate de banal. Zoey mă aștepta acolo, cu un dispozitiv care semăna neliniștitor de mult cu o armă.

— O să-ți introduc un localizator în braț, a spus ea.

— Bună dimineața, Zoey. Fac bine, mersi de întrebare. Și eu mă

bucur să te văd.

— E un microcomputer. Interacționează cu dispozitivul tău, care interacționează cu mașina.

— Bine, am răspuns, renunțând la amabilități. Deci localizatorul trimite informații către dispozitivul meu?

— Mai ții minte când ți-am dat o pisică? a întrebat ea.

— Sigur. Marvin. Moțăie acasă chiar acum.

— La un moment dat am trimis o agentă înapoi în alt secol, a spus Zoey, dar s-a îndrăgostit de cineva și n-a mai vrut să vină acasă, așa că și-a scos localizatorul, i l-a implantat unei pisici și, când am încercat s-o readucem forțat în prezent, în locul ei a apărut pisica.

— Stai puțin, pisica mea vine din alt secol?

135

- MAREA LINIȘTII -

— Pisica ta e din 1985, a confirmat ea.

— Poftim?! am întrebat, neștiind ce să spun.

M-a prins de mână – de când nu ne mai atinseserăm unul pe celălalt? – și i-am observat concentrarea posomorâtă, în clipa în care mi-a injectat granula de argint în brațul stâng. Durea mult mai tare decât mi-aș fi imaginat. A deschis o proiecție deasupra biroului și și-a îndreptat atenția către ecranul plutitor.

— Ar fi trebuit să-mi spui, am zis. Ar fi trebuit să-mi spui că pisica mea a călătorit în timp.

— Sincer, Gaspery, ce rost ar fi avut? Pisica e pisică.

— Niciodată nu ți-au plăcut animalele.