se află într-o pădure.
— Poate a văzut înregistrarea, am sugerat. Mă refer la Olive Llewellyn. Poate a văzut-o și a integrat-o în cartea ei.
Eram încântat de propria sugestie.
— M-am gândit și eu la asta, a spus Zoey.
Sigur că te-ai gândit, n-am zis cu voce tare. Asta era una dintre marile diferențe dintre noi: Zoey se gândea mereu la toate.
— Dar mai e ceva. Echipa mea a cercetat luna trecută regiunea în care a crescut compozitorul, iar în după-amiaza asta am găsit o scrisoare.
A început să caute printre fișierele de pe un ecran proiectat, setat pe modul „confidențial”, așa că din unghiul meu părea că-și mișcă
mâna printre nori.
— Uite.
În aerul dintre noi a răsărit brusc o proiecție. Era un document scris de mână, într-un alfabet necunoscut.
— Ce-i asta?
— Cred că ar putea fi dovezi în sprijinul teoriei. E o scrisoare, a adăugat ea. Din 1912.
— Ce alfabet e ăsta? am întrebat.
— Serios?
107
- MAREA LINIȘTII -
— Ce, ar trebui să-l pot citi?
M-am uitat mai atent și am recunoscut un cuvânt. Nu, două. Era aproape engleză, dar deformată, iar scrierea era înclinată; avea o anumită frumusețe, însă literele aveau o formă ciudată. Vreun tip de protoengleză?
— Gaspery, e o scriere de mână.
— Nu știu ce-i aia.
— Bun, a continuat ea cu răbdarea exasperantă la care ajunsesem să mă aștept din partea ei. Stai să trec pe audio.
A comutat ceva printre nori și vocea unui bărbat a umplut camera.
Bert,
Mulțumesc pentru amabila scrisoare din 25 aprilie, care și-a croitdrum peste Atlantic, a traversat Canada cu iuțeala melcului și a ajuns înmâinile mele abia astă-seară.
Ce fac, întrebi? Răspunsul sincer, dragă frate, este că nu știu. Îți scriuacum la lumina lumânărilor, dintr-o cămăruță din Victoria – sper să mă
ierți pentru tonul melodramatic, dar cred că mi-am câștigat acest drept–
, unde m-am cazat la o pensiune decentă. Am renunțat la orice gând de aintra în lumea afacerilor și nu-mi doresc decât să mă întorc acasă, deșiexilul e confortabil și banii expediați de acasă îmi acoperă nevoile de zi cuzi.
Am petrecut zile stranii aici. Nu, de fapt n-a fost chiar așa. Ampetrecut zile destul de plictisitoare aici – din vina mea, nu a Canadei –, cu excepția unui ciudat interludiu în sălbăticie, pe care am să încerc să
ți-l povestesc. Călătorisem la nord de Victoria împreună cu fostul colegde școală al lui Niall, Thomas Maillot, al cărui nume de familie esteposibil să-l scriu greșit. Timp de două-trei zile am urmat linia de coastă,călătorind pe un vas cu aburi mic și îngrijit, încărcat cu provizii, până
când, în cele din urmă, am ajuns în Caiette, un sat format dintr-obiserică, un chei, o școală cu o singură sală de clasă și câteva case. Thomas 108
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
și-a continuat drumul spre o tabără a tăietorilor de lemne, aflată undevaîn apropiere, pe coastă. Eu am ales să rămân la pensiunea din Caiette, casă mă bucur de frumusețea locului.
Într-o dimineață de la începutul lui septembrie, m-am aventurat înpădure, din motive prea plictisitoare să le reproduc aici, și după câțivapași, am ajuns lângă un arțar. M-am oprit o clipă acolo, să-mi tragsufletul, iar atunci s-a petrecut un incident care la vremea aceea mi s-apărut a fi un eveniment supranatural, dar, privind retrospectiv, mi separe că a fost, poate, un soi de criză.
Stăteam în pădure în lumina soarelui și apoi s-a făcut brusc întuneric,pe neașteptate, ca și cum ai stinge o lumânare într-o încăpere, iar înîntuneric am auzit notele unei viori, un zgomot de nepătruns și, odată
cu el, am avut o stranie impresie că mă aflu cumva, pentru scurt timp,într-o încăpere, într-un spațiu cu ecou, cavernos, asemenea uneivăgăuni. Apoi totul s-a sfârșit și eram din nou în pădure. Ca și cum nus-ar fi întâmplat nimic. M-am târât împleticindu-mă înapoi pe plajă șiam vomitat incontrolabil pe stâncile de la mal. A doua zi dimineață, deteamă să nu pățesc ceva și hotărât să părăsesc locul și să mă întorc la ospoială de civilizație, am pornit-o înapoi spre Victoria, unde sunt acum.
Am o camera de care sunt mulțumit, într-o pensiune din apropiereaportului, și îmi petrec timpul plimbându-mă, citind cărți, jucând șah șifăcând câte o pictură în acuarelă. După cum știi, am adorat dintotdeaunagrădinile, iar aici este o grădină publică în care am găsit nespusă alinare.
Nu vreau să neliniștesc pe nimeni, dar am mers la doctor, care este sigurde diagnosticul de migrenă. Pare un soi ciudat de migrenă, care nuimplică durere de cap, dar presupun că trebuie să-l accept, în lipsa uneiexplicații alternative. Însă nu pot să uit și amintirea asta mă neliniștește.
Sper că tu ești bine, Bert. Te rog să le transmiți afecțiunea și respectulmeu mamei și tatei.
Cu drag,
Edwin
