Biroul lui era identic cu cel al lui Zoey, doar că el avea un bonsai la fereastră. Pe masă ne aștepta un serviciu de ceai, cu trei cești. Îl cunoșteam pe Ephrem de când mă știam, dar îl întrebasem oare vreodată cu adevărat despre munca lui? Îmi spusese că e arboricultor, din când în când îl mai întrebam despre câte un copac, dar se pare că știam mult mai puține despre prietenul meu decât crezusem. Biroul lui se afla la unul dintre etajele superioare, cu vedere spre turnurile Coloniei Unu. În depărtare, am văzut hotelul Grand Luna.

— De când ești aici? am întrebat.

— De vreo zece ani.

Turna ceai, dar s-a oprit o clipă să se gândească.

121

- MAREA LINIȘTII -

— Nu, șapte. Dar simt ca și cum ar fi trecut zece.

— Credeam că ești arboricultor.

— Mi-e dor de munca aia, sincer să fiu. Din păcate, copacii sunt doar un hobby acum. Nu vii mai aproape?

M-am așezat la masa lui de ședințe, care era exact ca a lui Zoey.

M-a copleșit stranietatea momentului, sentimentul deconcertant că o realitate se îndepărtează și este înlocuită de alta. Dar te cunosc de ani de zile, îmi venea să spun, și ești arboricultor, nu un grangure de la Institutul Timpului. Am absolvit liceul împreună.

— Era mai simplu cu copacii? am întrebat.

— Decât munca mea de acum? Da. Mult mai simplu.

I-a vibrat dispozitivul. A aruncat o privire la ecran și a tresărit.

— De ce nu mi-ai spus că lucrezi aici?

— E… e stânjenitor, a explicat. Când spun stânjenitor, vreau să

spun „secret”. Problema e că nu pot să răspund la întrebări legate de munca mea, așa că nu-mi place să vorbesc despre asta.

— Probabil că e ciudat, am spus, să faci un lucru secret.

Când spuneam ciudat, voiam să spun „minunat”.

— Încerc să nu mint în privința asta. Dacă m-ai fi întrebat unde lucrez, aș fi zis că mă ocup de ceva la Institutul Timpului și te-aș fi lăsat să presupui că are cumva legătură cu copacii.

— Bine, am răspuns.

Între noi s-a lăsat tăcerea. Nu știam cum să cer ceea ce voiam.

Angajați-mă, lăsați-mă și pe mine să intru, lăsați-mă să iau și eu parte la cefaceți voi aici.

— Ephrem, am început, dar ușa s-a deschis chiar atunci și a intrat Zoey.

Avea o expresie dură, cum nu mai văzusem pe fața ei din copilărie.

Zoey era furioasă. S-a așezat în fața mea, a ignorat ceașca de ceai și s-a uitat fix în ochii mei, până am fost obligat să mi-i feresc.

— Pierd la concursurile de privit ochi în ochi cu soră-mea încă de pe vremea când aveam cinci ani, i-am spus lui Ephrem. Poate patru.

122

- EMILY ST. JOHN MANDEL -

El m-a recompensat cu un zâmbet timid. Nimeni n-a zis nimic.

Privirea mi-a rătăcit din nou către bonsai.

În cele din urmă, cuprins de milă, Ephrem și-a dres glasul.

— Ascultă, a spus el. Nimeni n-a încălcat nicio regulă. Când Zoey a vorbit cu tine despre anomalie, Gaspery, povestea nu fusese încă

secretizată.

Zoey și-a privit ceaiul.

— Desigur, a continuat Ephrem, asta nu înseamnă că e bine să stai în fața Institutului Timpului și să repeți ca un papagal ce ți-a spus ea.

— Îmi pare rău, am intervenit. Ephrem, pot să întreb dacă e adevărat?

— Ce vrei să spui?

— Din câte povestea Zoey, pare un tipar, dar mama avea teoria asta, am spus. Ipoteza simulării.

— Îmi amintesc că vorbea despre asta, a spus el cu blândețe.

— Cred că, atunci când pierzi pe cineva, e simplu să vezi tipare care nu există.

Ephrem a dat din cap.

— E adevărat. Nu știu dacă e ceva, a spus el. Dar eu nu eram apropiat de mama voastră, așa că sunt o parte oarecum neutră în chestiunea asta și cred că există destule indicii încât să merite demararea unei investigații.

— Pot să ajut și eu? am întrebat.

— Nu, a mormăit Zoey și abia dacă am auzit-o.

— Da, Zoey mi-a spus că vrei să lucrezi aici.

Am observat să Ephrem avea mare grijă să nu se uite la Zoey.

— Da, am răspuns, aș vrea.

— Gaspery, a intervenit Zoey.

— De ce vrei să lucrezi aici? a întrebat Ephrem.