gândeam des la ele în primele săptămâni de muncă, pentru că slujba era ucigător de plictisitoare. Hotelul avea pretenții retro, așa că
purtam un costum de modă veche și o pălărie cu o formă curioasă, numită fedora. Mă plimbam prin încăperi și stăteam de pază pe holuri. Eram atent la toți și la toate, așa cum fusesem instruit.
Întotdeauna mi-a plăcut să privesc oamenii, dar cei din hotel s-au dovedit a fi surprinzător de plicticoși. Se cazau și apoi eliberau camera. Își făceau apariția la ore ciudate, ca să ceară cafea. Erau sau nu beți. Oameni de afaceri sau familii în concediu. Erau obosiți și epuizați după călătorie. Unii încercau să bage pe furiș câini în hotel.
În primele șase luni, a trebuit să chem poliția doar o dată, când am auzit o femeie țipând într-una dintre camere, și nici măcar atunci n-am fost eu cel care a sunat la secție; i-am telefonat managerului din tura de noapte, iar el a sunat la poliție în locul meu. N-am fost de față
când femeia a fost luată de paramedici.
Era o slujbă liniștită. Mintea îmi rătăcea. Niciodată în Orașul Nopții.
Cum fusese viața Taliei acolo? Nu prea frumoasă, în mod evident, orice prost și-ar fi dat seama de asta. Unele familii sunt mai bune decât altele. Când familia ei a plecat din casa lui Olive Llewellyn, acolo s-a mutat o alta, dar am descoperit că tot ce-mi aminteam despre această a doua familie era o impresie generală de neglijență.
La hotel o vedeam pe Talia doar ocazional, trecând prin hol când pleca acasă, de la serviciu.
În vremea aceea locuiam într-un apartament mic și anost dintr-un bloc cu alte apartamente mici, anoste, de la marginea îndepărtată a Coloniei Unu, destul de aproape de Periferie, așa încât domul abia lumina acoperișul complexului de apartamente. Uneori, în nopțile 99
- MAREA LINIȘTII -
întunecate, îmi plăcea să traversez strada spre Periferie, ca să mă uit prin geamul laminat la Colonia Doi, s-o văd strălucind în depărtare.
Viața mea, în perioada aceea, era la fel de searbădă și de limitată ca apartamentul în care locuiam. Încercam să nu mă gândesc prea mult la mama. Dormeam toată ziua. Întotdeauna mă trezea pisica mea după-amiaza, târziu. Pe la apus, luam o masă care putea, pe bună
dreptate, să fie considerată la fel de bine cină sau mic-dejun, mă
îmbrăcam în uniformă și mă duceam la hotel, să mă holbez la oameni timp de șapte ore.
Lucram la hotel de vreo șase luni, când sora mea a împlinit treizeci și șapte de ani. Zoey era fiziciană la universitate, fiind specializată
într-un domeniu care avea legătură cu tehnologia blockchain cuantică, pe care n-am înțeles-o niciodată, deși ea făcuse întrucâtva eforturi, cu bună-credință, să-mi explice. Am sunat să-i urez la mulți ani și mi-am dat seama, în secunda dinainte să răspundă, că nu o felicitasem când fusese titularizată pe post. Lucru care se întâmplase… când oare?… În urmă cu o lună? M-a încercat un soi de vinovăție care nu-mi era străină.
— La mulți ani! am spus. Și, de asemenea, felicitări!
— Mulțumesc, Gaspery.
Nu făcea niciodată caz de scăpările mele și nu-mi dădeam pe deplin seama de ce lucrul ăsta mă făcea să mă simt groaznic. Te încearcă un soi de durere, abia simțită, când trebuie să accepți că e nevoie de o anumită generozitate din partea celor dragi, ca să te suporte.
— Cum e?
— Să ai treizeci și șapte de ani?
Părea obosită.
— Nu, să fii titulară. E altfel?
— Simți o anume stabilitate, a răspuns ea.
— Și ce planuri ai pentru ziua ta de naștere?
Zoey a tăcut un timp.
100
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
— Gaspery, ai putea să treci pe la biroul meu în seara asta?
— Sigur, am spus. Sigur.
Când mă mai chemase la biroul ei? Numai o dată, cu mulți ani în urmă, când începuse să lucreze acolo. Universitatea nu era chiar așa departe de apartamentul meu, dar era un univers fundamental diferit. Când o văzusem ultima oară? Trecuseră câteva luni, mi-am dat eu seama în clipa aceea.
Am anunțat la serviciu că sunt bolnav, după care m-am întins pe canapea, să mă delectez cu această neașteptată libertate. Marvin, motanul, a urcat greoi pe pieptul meu, unde și-a întins picioarele și a adormit torcând. Noaptea se derula dinaintea mea, cu toate acele ore splendid de goale, care scânteiau pline de posibilități. L-am mutat pe Marvin, am făcut duș și m-am îmbrăcat frumos, m-am oprit la o brutărie să iau patru brioșe – red velvet, care speram că încă sunt preferatele lui Zoey –, iar la ora șapte soarele apunea deja, scăldat în nuanțe de portocaliu și roz, în partea îndepărtată a domului.
Locuiam de un an în Colonia Unu, iar iluminatul domului mi se părea în continuare o adevărată piesă de teatru. Oare brioșele erau de ajuns? Ar fi trebuit să-i iau flori? Am cumpărat un buchet de ceva deloc ostentativ, galben, și eram la poarta Institutului Timpului înainte de șapte și jumătate. Mi-am scos ochelarii de soare, ca să-mi poată fi scanat irisul, și încă îi țineam în mână după alte șase scanări, când am găsit-o pe Zoey plimbându-se de colo-colo prin biroul ei.
Nu părea o femeie care-și sărbătorește ziua de naștere. Mi-a luat florile cu un aer distrat și mi-am dat seama, după felul în care le-a pus pe birou, că a uitat de ele imediat ce le-a lăsat din mână. Mă
întrebam dacă nu cumva tocmai fusese părăsită, dar viața sentimentală a lui Zoey a fost întotdeauna un subiect tabu.
— Ah, slavă Domnului! a exclamat ea în clipa în care i-am întins o brioșă. Am uitat complet de cină.
— Pari agitată.
— Pot să-ți arăt ceva?
101
- MAREA LINIȘTII -
