verandă, se ciorovăiau încetișor sau priveau în gol. Băiatul era ursuz și se lua la harță la școală. Fetei, care era cam de-o vârstă cu mine, îi plăcea să se joace cu o hologramă în curtea din față, o hologramă
învechită, pe principiul oglinzii, care dansa cu ea uneori, iar acesta era singurul moment când o vedeam pe fiica familiei Anderson zâmbind în apropierea casei, când se răsucea și sărea, iar dublura ei holografică făcea același lucru.
Când aveam doisprezece ani, fiica familiei Anderson și cu mine am fost colegi de clasă și astfel am aflat că o cheamă Talia. Cine era Talia Anderson? Îi plăcea mult să deseneze. Făcea sărituri cu spatele, pe câmp. Părea mult mai veselă la școală decât acasă.
— Te cunosc, a spus ea pe nepusă masă într-o zi, în timp ce așteptam împreună la coadă, în cantină. Treci mereu pe lângă casa mea.
— E în drumul meu, am răspuns.
— În drumul tău spre ce?
— În drumul meu spre orice. Stau în capătul fundăturii.
— Știu, a spus ea.
— De unde știi unde stau?
— Și eu trec pe lângă casa ta, a răspuns ea. O scurtez pe peluza vecinului tău, ca să ajung la Periferie.
La capătul peluzei noastre era un perete de frunze. După ce treceai de el, ajungeai la Șoseaua de la Periferie, care străbătea interiorul circular al domului Orașului Nopții. Dacă traversai drumul, ajungeai într-o zonă ciudată, sălbatică, ce nu avea mai mult de cincisprezece metri lățime, o fâșie de sălbăticie între șosea și dom. Tufăriș, praf, buruieni, gunoi. Era genul de loc lăsat în paragină. Mamei noastre nu-i plăcea să ne jucăm acolo, așa că Zoey nu se aventura niciodată
dincolo de Șoseaua de la Periferie – ea făcea întotdeauna ce i se spunea, lucru care mă scotea din minți –, dar mie îmi plăcea sălbăticia acelui loc, sentimentul vag de pericol, inerent unui regat uitat. În ziua 94
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
aceea, după ore, am traversat șoseaua pustie pentru prima oară în ultimele săptămâni, am stat un timp cu mâinile lipite de dom și am privit afară. Sticla laminată era așa de groasă, încât totul de pe partea cealaltă arăta ca într-un vis, distant, dar cumva îmblânzit, însă ici-colo am văzut cratere, meteori, cenușiu. Domul opac al Coloniei Unu strălucea puțin mai departe. M-am surprins întrebându-mă la ce se gândea Talia Anderson când se uita afară, la peisajul selenar.
Talia Anderson s-a transferat din clasa mea și a plecat din cartier pe la jumătatea anului. Am revăzut-o abia când aveam în jur de treizeci și cinci de ani și lucram amândoi la hotelul Grand Luna, din Colonia Unu.
Am început să lucrez la hotel la aproximativ o lună după ce a murit mama. Fusese bolnavă mult timp, ani de zile, iar la sfârșit, eu și Zoey aproape că ne mutaserăm la spital. În acea ultimă săptămână, am fost acolo zi de zi și noapte de noapte, camarazi epuizați care stăteau de strajă, în timp ce mama noastră murmura și dormea.
Moartea era iminentă și a rămas iminentă mult mai mult decât anticipaseră doctorii. Mama noastră lucrase la poștă încă de când noi eram foarte mici, dar în ultimele ei clipe credea că face din nou cercetare postdoctorală în laboratorul de fizică și bâiguia confuză
ceva despre ecuații și ipoteza simulării.
— Tu înțelegi despre ce vorbește? am întrebat-o pe Zoey la un moment dat.
— În mare parte, a răspuns Zoey.
În ceasurile acelea, Zoey stătea lângă pat cu ochii închiși și asculta cuvintele mamei noastre de parcă ar fi ascultat muzică.
— Poți să-mi explici și mie?
Era ca și cum aș fi pândit la fereastra unui club secret, cu nasul lipit de geam.
— Ipoteza simulării? Da.
A rămas cu ochii închiși.
95
- MAREA LINIȘTII -
— Gândește-te cum au evoluat hologramele și realitatea virtuală, chiar și în ultimii câțiva ani. Dacă putem face acum simulări destul de convingătoare ale realității, imaginează-ți cum vor fi aceste simulări peste un secol sau două. Ideea care stă la baza ipotezei simulării este aceea că nu putem exclude posibilitatea ca întreaga realitate să fie o simulare.
Nu mai dormisem de două zile și mă simțeam de parcă aș fi visat.
— Bun, dar dacă trăim într-un computer, am remarcat eu, atunci al cui e computerul?
— Cine știe? Al oamenilor de peste câteva sute de ani? Al unei inteligențe extraterestre? Nu e o teorie larg acceptată, dar apare din când în când la Institutul Timpului.
Zoey a deschis ochii.
— Doamne, prefă-te că n-am spus asta. Sunt obosită. N-ar fi trebuit.
— Ce să mă prefac că n-ai spus?
— Partea cu Institutul Timpului.
— Bine, am răspuns, iar ea a închis din nou ochii.
I-am închis și eu. Mama se oprise din murmurat și acum i se auzea doar respirația greoaie, la intervale prea mari de timp.
Când a venit în cele din urmă sfârșitul, eu și Zoey dormeam. Sora mea m-a trezit în lumina cenușie și istovită a zorilor zilei și am stat împreună multă vreme în liniște, cuprinși de respect, dinaintea siluetei nemișcate a mamei noastre, întinse pe pat. Ne-am ocupat de formalități, ne-am îmbrățișat la despărțire, ne-am dus fiecare pe drumul lui. Eu m-am întors în apartamentul meu înghesuit, unde am petrecut mai multe zile, în care n-am vorbit decât cu pisica mea. A urmat înmormântarea, apoi și mai multă nemișcare. Aveam nevoie de un nou loc de muncă – nu mai muncisem de ceva timp și-mi tocam rapid economiile –, așa că, la o lună după înmormântare, m-am trezit în biroul de la subsol al unui angajat din departamentul de Resurse Umane al unui hotel, o femeie blondă, care-mi părea cunoscută, 96
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
acceptând un post care fusese scos la concurs sub numele de
