— Noapte bună.

Mi-am reluat exercițiul de a observa totul și de a-mi spune că

niciunul dintre lucrurile pe care le observam nu era real, dar acum mă distrăgea argumentul ei. Un lucru despre care nu vorbea nimeni în zilele acelea era starea proastă a coloniilor de pe Lună. Cred că toți ne jenam puțin din cauza asta.

— Da, probabil putem spune că s-a cam dus farmecul, a zis Zoey când ne-am văzut mai târziu, în noaptea aceea.

Ieșeam din tură la ora două noaptea, așa că am sunat s-o întreb dacă pot să trec pe la ea. Știam că e trează – nu se adaptase nici ea pe deplin, după mutarea din Orașul Nopții, și, asemenea mie, prefera să

stea trează toată noaptea – și că își luase vreo două zile libere de la serviciu, așa că am luat tramvaiul spre apartamentul ei. Fusesem în apartamentul acela doar de câteva ori și uitasem cât de întunecat era.

Vopsise pereții într-o nuanță închisă de gri. Avea o colecție de cărți de modă veche, tipărite – în mare parte de istorie – și o pictură

înrămată pe perete, pe care o făcuserăm împreună, când eram copii.

Asta m-a emoționat. Aveam cam patru și șase ani, aproximativ, și ne pictaserăm pe noi: un băiat și o fată care se țineau de mâini sub un copac, în culori exuberante.

— Unde s-a dus farmecul? am întrebat.

Îmi turnase un pahar generos de whisky, din care sorbeam puțin câte puțin, pentru că nu rezistasem niciodată prea bine la băutură. Ea era deja la al doilea pahar.

— În coloniile mai noi, presupun. Pe Titan, cred. Europa. Coloniile Îndepărtate.

Ședeam la masa din bucătăria ei. Locuia vizavi de Institutul Timpului, o informație pe care o aveam în minte, dar pe care nu o conștientizasem pe deplin. Ce avea Zoey? Fusese foarte apropiată de 115

- MAREA LINIȘTII -

mama, iar acum, că mama se dusese, lui Zoey îi mai rămăsese doar munca. Munca ei și aproape nimic altceva, după toate aparențele, dar cine eram eu s-o judec? M-am sprijinit de speteaza scaunului, privind pe deasupra acoperișurilor Institutului Timpului, la turnurile luminiscente din depărtare. Aș putea imigra în Coloniile Îndepărtate? Năstrușnic gând. Dar, desigur, gândul imediat următor a fost: Dacă trăim într-o simulare, atunci nici Coloniile Îndepărtate nu sunt reale.

— Ce s-a întâmplat cu ei? am întrebat. Cu cel care a scris scrisoarea, cel din secolul XX, Edwin nu mai știu cum, și cu Olive Llewellyn?

Zoey dăduse gata și al doilea pahar – eu încă eram la jumătatea primului –, apoi și l-a turnat pe-al treilea.

— Cel care a scris scrisoarea a luptat în război, s-a întors în Anglia distrus și a murit într-un azil de nebuni. Olive Llewellyn a murit pe Pământ. A izbucnit o pandemie în timp ce se afla în turneul de promovare a cărții.

— Zoey, am întrebat, investigația ta a început deja?

— Oarecum. Au loc discuții preliminare. E multă birocrație în materie de călătorii.

— Tu o să… Tu o să fii cea care va călători?

— Era cât pe ce să părăsesc Institutul Timpului în urmă cu câțiva ani, a spus ea. Am fost de acord să rămân, cu condiția să nu mai călătoresc niciodată.

— Ai călătorit în timp! am exclamat mirat, iar uimirea pe care mi-o trezea sora mea în momentul acela era fără margini. Unde ai fost?

— Nu pot să vorbesc despre asta.

Avea o expresie sumbră.

— Nu poți nici măcar să-mi spui de ce nu mai vrei să te duci? Cred că ar fi…

— Ai putea crede că e interesant, a intervenit ea. Așa e. La început e fascinant. E un portal către o lume diferită.

116

- EMILY ST. JOHN MANDEL -

— Exact, așa mi-am imaginat și eu.

— Dar, înainte să pleci, Gaspery, e posibil să-ți petreci doi ani din viață făcând cercetare. Când călătorești într-un anumit moment din timp, te afli acolo pentru a investiga un lucru anume și citești despre toți cei cu care te aștepți să te întâlnești. Sunt oameni la Institutul Timpului, sute de angajați, a căror unică sarcină este să analizeze viețile unor indivizi care sunt de mult oale și ulcele, pentru a le pregăti dosare călătorilor, iar treaba ta e să studiezi acele dosare până

când știi tot ce conțin.

S-a oprit pentru a sorbi din băutură.

— Așa că, Gaspery, imaginează-ți scena asta. Mergi la o petrecere, într-un moment îndepărtat din timp, și tu știi exact cum și când va muri fiecare persoană din încăpere.

— Asta îți cam dă fiori, am recunoscut.

— Iar unii vor muri în moduri care pot fi evitate cu ușurință, Gaspery. Ai putea sta de vorbă cu o femeie, să spunem că are copii mici, iar tu știi că se va îneca la un picnic marțea viitoare și, pentru că

nu poți să intervii în cronologie, lucrul pe care nu i-l poți spune în ruptul capului este „Să nu înoți săptămâna viitoare”. Trebuie s-o lași să moară.

— N-o poți scoate din apă.

— Exact.

Un timp, n-am știut ce să spun, așa că m-am uitat pe fereastră la acoperișuri și turnuri și m-am întrebat dacă pot să las pe cineva să

moară de dragul cronologiei. Zoey bea în tăcere.

— Munca asta presupune un nivel aproape inuman de detașare, a spus ea într-un final. Am spus „aproape”? Nu aproape, ci chiar inuman.

— Așadar cineva trebuie să călătorească în timp ca să investigheze povestea asta, am spus eu, dar nu vei fi tu aceea.

— Vor fi mai multe persoane, dar nu știu cine. Nu e chiar o muncă

râvnită.

117

- MAREA LINIȘTII -

— Trimite-mă pe mine, am spus.

Deoarece în momentul acela mă gândeam că femeia ipotetică ce urma să se înece marțea viitoare avea să se înece oricum.

M-a privit, surprinsă. Pe obraji îi apăruseră două pete rozalii, dar în rest părea pe deplin trează.