— Nici prin gând nu-mi trece.

— De ce?

— În primul rând, pentru că e o muncă îngrozitor de periculoasă.

În al doilea rând, pentru că nu ești pregătit.

— Ce fel de studii îți trebuie ca să călătorești în trecut și să stai de vorbă cu oamenii? Asta e tot, nu-i așa? În fond, ce pregătire îți trebuie?

— Sunt mai multe testări psihologice, urmate de câțiva ani de pregătire.

— Pot să fac asta. Mi-aș putea relua studiile, aș putea face pregătirea necesară. Îți amintești că aproape am terminat facultatea de criminologie. Știu cum să desfășor un interogatoriu.

Ea tăcea.

— Vreți să păstrați cercul restrâns, am spus, nu-i așa? Imaginează-ți ce panică se va stârni, dacă se va afla că trăim într-o simulare.

— Nu știm dacă trăim într-o simulare și nu știu dacă panică e cuvântul potrivit. Seamănă mai degrabă cu un „spleen ucigător”.

Am decis să caut mai târziu ce înseamnă „spleen”. Sunt cuvinte peste care dai toată viața, fără să știi ce înseamnă.

— Zoey, am zis, îmi irosesc viața.

— Nu spune asta, a intervenit ea prea repede.

— Treaba e că… situația asta, am explicat, chestia asta, ce-o fi ea, posibilitatea asta, cred, e lucrul care mi-a trezit cel mai tare interesul până acum, poate de când mă știu.

— Atunci apucă-te de ceva, Gaspery. De caligrafie, de tir cu arcul sau ceva.

118

- EMILY ST. JOHN MANDEL -

— Poți să te gândești la asta, Zoey? Să vorbești cu cine trebuie?

Puteți să mă luați în calcul? Dacă vorbim de călătoria în timp, nu e nicio grabă, nu-i așa? Aș avea vreme să mă pregătesc, aș putea să fac ce vreți voi, să mă apuc iar de școală, să fac pregătire psihologică, orice…

Mi-am dat seama că trăncănesc aiurea, așa că m-am oprit.

— Nu, a spus ea. În niciun caz.

Și-a golit paharul.

— Când spun că e o muncă periculoasă, Gaspery, vreau să zic că

n-aș vrea s-o facă niciun om pe care-l iubesc.

119

- MAREA LINIȘTII -

6

După aceea, n-am mai văzut-o pe Zoey timp de trei săptămâni, iar pe dispozitivul ei apărea mesajul că e indisponibilă. Mă duceam la serviciu, mă întorceam de la serviciu, mă plimbam prin apartament și vorbeam cu pisica. În sfârșit, într-o zi în care eram liber, i-am lăsat un mesaj vocal în care îi spuneam că voi trece pe la biroul ei. N-a răspuns, dar am luat un tramvai până la Institutul Timpului, spre sfârșitul după-amiezii. Îmi spusese ce program are. Știam că va fi acolo. Am urmărit străzile palide alunecând pe lângă mine, vechile clădiri de piatră, cu tencuiala scorojită și locuințele ilegale, dărăpănate, înghesuite în ele – influența Orașului Nopții, un aer de dezordine care mi se părea înviorător –, și mi-a venit gândul ciudat, nebunesc că poate a murit. Zoey muncea și bea prea mult. În primul an de după moartea mamei, gândurile îmi zburau adesea la dezastre.

M-am oprit în fața Institutului Timpului, monolitul de piatră albă, și am mai sunat-o o dată. Nimic. Era în jur de ora șase. Câțiva oameni au ieșit din clădire, singuri sau în perechi. M-am surprins că le studiez fețele și m-am întrebat cum ar fi să ai o slujbă cu o miză

importantă, iar atunci una dintre fețe s-a dovedit a fi a lui Ephrem.

— Eph, am spus.

A ridicat speriat privirea.

— Gaspery! Ce faci aici?

Vorbisem în treacăt cu Ephrem la înmormântarea mamei, dar îmi aminteam ziua aceea ca prin ceață. Nu mai purtaserăm nicio discuție serioasă de la petrecerea aceea de la el de acasă, care avusese loc cu un an în urmă, deja. Poate că de vină era doar lumina din interiorul domului – a cărui intensitate scădea ușor, dar care devenea tot mai argintie, aducând, oarecum, cu amurgul de pe Pământ –, însă

Ephrem părea mai bătrân decât îmi aminteam, mai bătrân și mai măcinat de griji.

120

- EMILY ST. JOHN MANDEL -

— Mă pregăteam să te întreb același lucru, am spus. Ce caută un arboricultor la Institutul Timpului?

A ezitat și, în acea fracțiune de secundă, am văzut o portiță. Era ceva ce nu voia să-mi spună și era un lucru pe care nu trebuia să-l știu.

— Lucrezi aici, nu-i așa?

A dat aprobator din cap.

— Da. De ceva timp.

— Atunci știi de proiectul la care lucrează Zoey? Povestea cu simularea?

— Pentru numele lui Dumnezeu, Gaspery, nu mai vorbi despre asta.

Ephrem zâmbea, dar îmi dădeam seama că era un zâmbet fals.

— Nu ne-am văzut de mult. Mergem să bem o ceașcă de ceai?

— Mi-ar face mare plăcere.

— Hai să-mi vezi biroul, a spus. Voi cere să ni se aducă niște ceai.

Am traversat împreună vestibulul în liniște, am trecut de pază, am intrat într-un lift și am străbătut mai multe coridoare albe, care mie mi se păreau trase la indigo, un labirint de uși neutre și sticlă opacă.

— Am ajuns, a spus Ephrem.