„detectiv de hotel”, dar ale cărui îndatoriri exacte erau incerte.
— Ca să fiu sincer, i-am spus, nu mi-e foarte clar ce presupune postul de detectiv de hotel.
— Doar paza hotelului, a explicat ea.
Mi-am dat seama că-i uitasem numele. Natalie? Natasha?
— Ideea denumirii postului nu-mi aparține. De fapt, n-o să fii cu adevărat detectiv. Vei face parte din personalul care asigură paza.
— Vreau să fiu sigur că nu mă dau drept altceva decât sunt, am spus. Am renunțat la școală cu numai câteva luni înainte să obțin diploma în domeniul justiției penale.
— Putem să spunem lucrurilor pe nume, Gaspery?
N-aveam nicio îndoială că o știam de undeva.
— Te rog.
— Tot ce trebuie să faci e să fii atent la ce se întâmplă în jurul tău și să suni la poliție, dacă observi ceva suspect.
— Pot să fac asta.
— Pari să te îndoiești, a remarcat ea.
— Nu mă îndoiesc de mine. Adică, nu mă îndoiesc de faptul că pot s-o fac. Dar… n-ar putea-o face oricine?
— Ai fi surprins. Atenția e o calitate greu de găsit. Neatenția e o problemă, în general. Ții minte testul pe care a trebuit să-l dai la primul interviu?
— Sigur.
— Scopul lui era să-ți evaluăm atenția. Ai avut un punctaj ridicat.
Spune-mi, ești de acord cu rezultatele testului? Poți să fii atent?
— Da, am răspuns.
Mi-a făcut plăcere să rostesc acest lucru, pentru că, deși niciodată
nu mă considerasem așa, la drept vorbind, chiar credeam că toată
viața fusesem foarte atent. Nu avusesem succes în prea multe privințe, dar întotdeauna mă pricepusem să observ. Așa mi-am dat seama că fosta mea soție se îndrăgostise de altcineva, fiind pur și 97
- MAREA LINIȘTII -
simplu atent. Nu existaseră indicii evidente, doar o ușoară schimbare
– dar femeia de la Resurse Umane vorbea din nou, așa că am revenit în prezent.
— Stai puțin, am spus. Te cunosc.
— Dinainte de întâlnirea asta, vrei să zici?
— Talia, am spus.
Ceva s-a schimbat pe fața ei. A căzut o mască. Avea vocea diferită
când a vorbit din nou, mai puțin amuzată.
— Acum îmi spun Natalia, dar așa e.
A tăcut o clipă, privindu-mă.
— Am fost colegi de școală, nu-i așa?
— Capătul fundăturii, am spus și, pentru prima oară în acel interviu, mi-a zâmbit sincer.
— Stăteam la Periferie cu orele, a mărturisit ea, și mă uitam pe geam.
— Te mai duci vreodată acolo? În Orașul Nopții?
— Niciodată, a răspuns.
98
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
3
Niciodată în Orașul Nopții. Cuvintele aveau un ritm care-mi mângâia auzul într-un mod plăcut, așa că mi-au rămas în minte. Mă
