— Ce e-n Vancouver? a întrebat Issac.
Avea nouă ani.
— Nimic, au răspuns ei la unison și nu s-au simțit deloc vinovați, pentru că nu părea o minciună.
Pandemiile nu se apropie precum războaiele, cu bubuitul îndepărtat al artileriei, care devine tot mai puternic cu fiecare zi, și cu strălucirea bombelor la orizont. Ele sosesc retrospectiv, în mare măsură. E
descumpănitor. Pandemia este departe, apoi peste tot în jurul tău și pare că nu există nicio etapă intermediară.
Dov, în timp ce-și exersa replicile în fața oglinzii din dormitor, după
închiderea teatrului comunitar:
104
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
— Așa-i sfârșitul cel făgăduit3?
Știam că vine, dar nu am fost consecvenți în comportamentul nostru.
Ne-am făcut provizii – pentru orice eventualitate –, dar ne-am trimis copiii la școală, pentru că altfel, cu copiii acasă, cum reușești să muncești vreun pic?
(Încă ne gândeam că trebuie să muncim. Lucrul cel mai șocant, privind retrospectiv, era măsura în care nu înțelegeam niciunul sensul întregii povești.)
— Doamne! a exclamat Willis cu câteva zile înainte de închiderea școlilor, dar după ce ziarele începuseră să se umple de știri despre pandemie, pare că ne-am întors în timp.
— Exact, i-a dat Dov dreptate.
Aveau amândoi peste patruzeci de ani, așadar puteau să-și aducă
aminte de Ebola X, dar cele șaizeci și patru de săptămâni de izolare se retrăseseră pe tărâmul cețos al amintirilor din copilărie, o perioadă care nu fusese nici groaznică, nici plăcută, luni populate cu desene animate și prieteni imaginari. Nu-l puteai numi un an pierdut, pentru că avusese și momente frumoase. Părinții lor fuseseră destul de pricepuți încât să-i ferească de oroare, ceea ce însemna că experimentaseră o perioadă de singurătate, dar care nu fusese una insuportabilă. Avuseseră parte de înghețată din belșug și li se permisese să stea mai mult timp în fața ecranelor. Se bucuraseră când totul s-a terminat, dar, după câțiva ani, nu s-au mai gândit prea mult la asta.
— Ce înseamnă „întors în timp”? a întrebat Sam.
În clipa în care Willis și-a privit fiul cel mic, i-a trecut prin cap gândul
– de care s-a agățat mai târziu – că poate ideea cu mersul la școală nu era chiar așa de bună. Cu toate acestea, vechea lume nu se destrămase încă, așa că de dimineață le-a pregătit prânzul lui Sam și lui Isaac și i-a 3 William Shakespeare, Teatru, Regele Lear, traducere de Mihnea Gheorghiu, Leon Levițchi și Dan Duțescu, Mondero, București, 1999, p. 363 ( N.t.).
105
- MAREA LINIȘTII -
trimis la școală, a ieșit apoi în lumina orbitoare a soarelui și a luat un vehicul până la terminalul aerospațial. Doar o dimineață obișnuită, sub un cer albastru, inofensiv.
La terminal, s-a oprit să asculte un muzician, un violonist ambulant care se afla pe unul dintre coridoarele cavernoase de la intrare.
Violonistul era un bătrân care cânta cu ochii închiși, în timp ce mărunțișul i se aduna într-o pălărie pe care o avea la picioare. Cânta la o vioară de pe vremuri – părea făcută din lemn adevărat – și, chiar dacă
Willis nu era nici pe departe expert în acustică, i se părea că sunetul are o anumită căldură. Willis asculta muzica, felul în care se înălța deasupra susurului mulțimii matinale de navetiști, iar în clipa aceea…
…o dâră de întuneric, o lumină neașteptată, stranie…
…imaginea pasageră a unei păduri, aer proaspăt, copaci care se înălțau în jurul lui, o zi de vară…
…și apoi a revenit în terminalul aerospațial din Oklahoma City, pe coridorul răcoros și alb de la intrarea dinspre vest, clipind dezorientat.
M-a cuprins așa, ceva, s-a trezit gândind, dar era o explicație inadecvată, pentru că… ce îl cuprinsese? Întunecimea aceea, apoi pădurea care s-a înălțat în jurul lui, ce era asta?
I-a venit imediat gândul: o viață de apoi.
Întunericul era moartea, și-a spus. Pădurea era ce venea după aceea.
Willis nu credea, de fapt, în viața de apoi, dar credea în inconștient, credea că poți ști un lucru fără să fii conștient de faptul că-l știi și, aproape pe negândite, a pornit-o în direcția greșită, departe de vehiculul pe care trebuia să-l ia. N-a știut încotro se îndreaptă, până să se trezească lângă școala fiilor săi.
106
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
— Dar de ce îți iei copiii de la școală? a întrebat directorul. Am urmărit știrile cu atenție, Willis, și e doar un mic focar în Vancouver.
Am închis documentul și mi-am pus dispozitivul în buzunar, neliniștit într-un fel pe care nu-l puteam explica.
— Înțelegi? a întrebat Zoey. Felul în care înregistrarea reflectă
pasajul din carte?
Da, înțelegeam. Un om din secolul XXI, aflat într-o pădure, vede o dâră de întuneric și aude zgomote de pe un terminal aerospațial aflat cu două secole în viitor. Un om de pe un terminal aerospațial din secolul XXIII vede o dâră de întuneric și are senzația copleșitoare că
